0

„Înainte să adorm” de S.J. Watson ♥ Recenzie

date tehnice

autor: S.J. Watson

titlu original: Before I go asleep

editura: Trei (FictionConnection)

traducător: Laurențiu Dulman

nr. pag.: 439

 

 


 

In fiecare dimineata, Christine se trezeste fara sa stie cine este.De indata ce adoarme i se sterge orice amintire. Pana si sotul ei, Ben, i se pare un strain, care ii explica in fiecare zi cine este, ce s-a intamplat pana acum si cum a devenit amnezica. Incurajata de doctorul ei, Christine incepe sa tina un jurnal al amintirilor din acea zi. Doar ca, intr-o buna zi, deschizandu-l, descopera ca a scris in el ceva straniu: “Sa nu ai incredere in Ben”. Dintr-odata, incepe sa puna sub semnul intrebarii tot ce i-a spus sotul ei pana atunci.

Oare ce tip de accident a adus-o in aceasta stare?

In cine sa aiba incredere?

De ce ar minti-o Ben?


„Ce carte superbă, nemaipomenită, fantastică, fabuloasă… ”

„… trebuie să o citești, Ilinca!”

„Doamne, e cartea mea preferată!!!” 

OK, OK!!! Am priceput deja!! 

Am reușit. Oh, da. Am reușit să o termin de citit și bine am făcut că nu am abandonat-o de tot. Aș fi ratat o adevărată poveste!

Aflăm de la sfârșitul cărții că „evenimentele descrise în acest roman sunt în întregime fictive”, așadar povestea Christinei Lucas nu poate fi așezată în rândul cazurilor reale. Fiind însă inspirată din cazurile unor amnezici, povestea lui Chrissy este, fără doar și poate, o poveste pe care nu o poți uita așa, pur și simplu.

Așa-zisul accident pe care soțul ei pretinde că ea l-a suferit în urmă cu mai bine de 20 de ani se vrea a fi cauza uitării ei perpetue. În primele pagini ale romanului nu prea am putut înțelege de ce toată lumea îmi arunca în cap această carte, strigând: DOAMNE, ASTA E CEA MAI TARE CARTE PE CARE AM CITIT-O VREODATĂ! Ei, zău așa? Ce-o fi așa de special la cartea asta?

Am lăsat-o deoparte de câteva ori, așadar expozițiunea se întinde cam mult și te poate plictisi ușor. Nu avem o intrigă, ținând cont că faptul ce generează acțiunea este imposibilitatea Christinei de a-și aminti cine este, cu cine trăiește, unde se află și așa mai departe. Însă, în momentul în care mi-am dat seama că e ceva putred la mijloc cu soțul ei, Ben, am zis că trebuie să aflu ce ascunde. Sunt mândră de mine. Nu am avut încredere în el de la bun început.

Cum eu sunt cu învățăturile și povețele pe care le extrag din cărți, mă gândesc că am învățat de la Christine că nu e niciodată, dar NICIODATĂ bine să îți riști fericirea, chiar dacă ea pălește uneori, pentru o clipă de extaz. Extazul trece, plăcerea e efemeră. Nimic nu se compară cu liniștea casei, cu ochii copilului tău și sărutul de noapte bună din partea soțului tău. E simplu să cazi în capcana șarpelui, mai ales dacă ești un șoricel înfometat. 

Altă morală ar fi că niciodată nu știi cât de bine cunoști un om, în special dacă e cel alături de care te trezești în fiecare dimineață. Bineînțeles, cazul Christinei e special. Ea e amnezică. Nu toți avem ghinionul ei. Ironia e că ea ajunge să-și piardă amintirile („Ce este omul, dacă nu o acumulare de amintiri?”) și încrederea în realitate tocmai pentru că se încrede într-un om oarecare, care se dovedește a fi ceea ce nu este. 

Ah, ce mi-a plăcut! Cartea are și un oarecare iz polițist, și asta îi sporește misterul. Un roman care te învață multe, asta dacă știi cum și din ce perspectivă să îl privești. 

Ați citit această carte? Dacă da, vă aștept să povestim. Dacă nu, atunci ce mai așteptați?! Nu ați înțeles că e deja printre cărțile mele preferate?!?

„Unele lucruri e mai bine să nu ți le amintești. E mai bine să se piardă pentru totdeauna.”


„Întotdeauna e mai ușor să faci un lucru după ce l-ai făcut o dată.”


„Ce este omul, dacă nu o acumulare de amintiri?”

5

The asking books ◘ Tag

 

                               Salutări! ♥
Am preluat această leapșă  faină și inspirată de pe blogul Cristinei. Această leapşă conţine nu mai puțin de 54 de întrebări despre cărţi. Ei na, ce să vrei mai mult?! Voi încerca să nu vă plictisesc prea tare și să mă desfășor cât mai nebunește posibil.

♫ Dau tagul mai departe către: Alina, Andrei,  Mădălina, Angi, Miruna, Crissu și Pufuleț
Chiar dacă nu v-am dat tag, simțiți-vă liberi să-l preluați (doar să nu uitați să lăsați linkul tagului vostru pe blogul Cristinei)

1. Cartea/poveștile preferate din copilărie?
Aș putea înșirui o listă agasant de lungă, dar am să mă opresc la Alice în Țara Minunilor și Fetița cu chibrituri. Erau preferatele mele și le-am citit de zeci de ori!
2. Ce citești acum?
Mai am puțin și termin „Înainte să adorm” de S.J. Smith (cartea asta e mai mult decât mă așteptam), „Anna Karenina” de Lev Tolstoi și „Extraordinarul voaiaj al unui fakir care a rămas blocat într-un dulap Ikea” de Romain Puertolas. Încerc să dau gata cât mai multe cărți înainte de întâi octombrie. Nu de alta, dar o începe facultatea și n-oi mai avea timp de iubitele mele cărți. 
3. Ce carte vrei să cumperi, dar aștepți o reducere masivă?
Seria „Urzeala tronurilor” de George R.R. Martin. Cărțile alea costă atât de mult! 
︺︹︺
4. Obiceiuri rele în ceea ce privește cărțile?
În afară de faptul că mă apuc de 100 odată și nu termin niciuna, nu cred. 
5. Ce carte aștepți să citești cu nerăbdare?
„Ultimul avanpost” de Lavinia Călina. Am primit cartea recent de la autoare și o privesc în fiecare zi cu poftă și chef să o savurez! 
6. Ai un  e-reader?
Nu, dar mi-aș dori unul pentru cărțile de studiu universitar. Poate, în viitor…
7. Preferi să citeși o singură carte sau mai multe în același timp?
De cele mai multe ori prefer să citesc doar o carte, astfel încât să mă pot concentra pe acțiunea și detaliile sale și să rețin câte ceva din ea. Doar când  e (neapărată) nevoie să citesc mai mult de o carte și datoria o cere, mă conformez. 
8. Ți s-au modificat obiceiurile în ceea ce privește cititul de când ai un blog?
Sinceră să fiu, da. Am început să citesc din ce în ce mai mult (datorită colaborărilor cu Editura Univers și Litera), dar și din cauza faptului că acum am o datorie față de voi de a posta recenzii cât mai des cu putință. Totul e pentru voi, dragii mei! 
9. Ultima carte pe care ai citit-o și ți-a plăcut mult.
♥ „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden ♥ (recenzia aici).
10. Cartea preferată pe care ai citit-o anul acesta.
„Inferno” de Dan Brown. Ah, ce mai carte, domnule!

Continuă lectura

0

Concurs ♥ BOOKGIVEAWAY ♥

 

V-am promis un concurs de curând, așa că iată-l aici! Eu vă ofer cartea „Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere” de Jennifer E. Smith (recenzia aici), și din partea editurii Univers „Cizme, robă, cămașă de noapte”  de Jorge Amdo (recenzia aici).
 
Cum faceți să vă înscrieți? Nimic mai simplu decât completarea următorului formular (nu trebuie decât să vă logați cu adresa de Email sau cu contul de Facebook):

a Rafflecopter giveaway


 

Ca să vă măriți șansele de câștig copiați bannerul concursului pe blogul vostru (editare aspect – adăugare gadget – imagine – copiați fotografia și linkul concursului și gata!) și lăsați în comentarii linkul blogului. (20 de intrări) 


Vor fi doi câștigători! 
Aceștia vor fi aleși la sfârșitul lunii octombrie (dacă se adună cel puțin 30 de participanți), cu ajutorul siteului random.org.
Nu vă pot ura decât mult succes și vă aștept în număr cât mai mare! 

0

Cizme, robă, cămașă de noapte, de Jorge Amado • Recenzie

date tehnice
editura: Univers
traducător: Georgiana Bărbulescu
anul apariției: 2014
nr. pag.: 264


Cizme, robă, cămaşa de noapte e un foc de artificii, o jucărie ingenioasă, o fabulă pentru aprinderea speranţei, o bagatelă încântătoare. Cine-ar mai îndrăzni, după ce o citeşte, să calce cu cizmele pline de noroi voalurile trandafirii ale poeziei? Sau poalele robelor solemne ale unor vulpoi bătrâni?

Cizme – 1940. Doi militari de carieră, unul nazist, unul nu, râvnesc onoruri rezervate scriitorilor. Sunt siguri că le vor obţine, că vor intra cu cizmele lor butucănoase într-un sălaş al muzelor, primul bazându-se pe contextul politic, al doilea pe autoritarismul lui.
Robă – La Academia Braziliană de Litere totul e după model franţuzesc, începând cu sediul, palatul Micul Trianon din Rio de Janeiro. Cei patruzeci de nemuritori poartă un costum de gală somptuos, robă cu fireturi aurite şi o spadă. Dar nu de spadă se folosesc ei atunci când trebuie să se apere, ci de limba bine ascuţită! Se pricep foarte bine, chiar şi la 80 de ani, să manevreze cu viclenie cuvinte care ustură, spintecă, ucid de-a binelea.
Cămaşa de noapte – Diafană, transparentă, ţesută din lumina răsăritului, cămaşa aceasta metaforică e singurul veşmânt care o acoperă pe iubita poetului în versurile lui. Iar versurile îi aduc autorului un binemeritat loc printre nemuritori. Numai că şi nemurirea aceasta e metaforică. După moartea poetului Antônio Bruno, la Micul Trianon se declanşează un mic război. Militarii care asediază palatul sunt respinşi cu brio de bătrânii academicieni versaţi în dueluri verbale şi literare, cu ajutorul a patru muze mai mult sau mai puţin suave, fostele amante ale lui Bruno. 
Jorge Amado (1912‑2001) este cel mai renumit scriitor brazilian aparținând școlii moderniste. A debutat la vârsta de optsprezece ani cu romanul Țara carnavalului. În același an s‑a stabilit în Rio de Janeiro unde a făcut studii de Drept, dar nu a practicat niciodată profesia de avocat, dedicându‑se în schimb scrisului. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Gabriela (publicat în 1958 și ecranizat într‑un film de mare succes), Dona Flor și cei doi soți ai ei (publicat în 1966 și de asemenea adaptat pentru marele ecran), Căpitanii nisipului, Toccaia Grande. Considerat a fi printre cei mai importanți scriitori latino‑americani, alături de Gabriel García Márquez, Miguel Ángel Asturias, Mario Vargas Llosa, Jorge Amado a fost tradus în 55 de țări și a făcut parte din Academia de Litere Braziliană din 1961 până în anul morții sale.

„Uitați-vă peste tot, în toată lumea, e din nou întuneric, război împotriva poporului, abuz de putere. Dar după cum se dovedește în această fabulă, întotdeauna e posibil să se sădească o sămânță, să se aprindă o speranță.”


Anul 1940. Un an fulminant pentru întreaga lume. Un an în care lumea intră în colaps, în care flacăra umanității începe să-și piardă din forță. 

Eram obișnuiți cu nazismul care a pornit și s-a extins în Europa Vestică, puțin și în Asia, dar Jorge Amado ne servește pe tavă nazismul dezlănțuit în sudul continentului american. Brazilia dominată de conflicte silențioase dintre susținători ai nazismului și antinaziști. Toate mișcările se fac pe ascuns, fără prea multă gălăgie. Multe minți mor sub criza războiului, capitulează în fața imoralității.

Intriga romanului o constituie moartea poetului Antonio Bruno, un spirit romantic al unei epoci care decade sub ochii lui. Ce se întâmplă cu literatura când Hitler își aruncă acul undiței pe teritoriul latin al americii? Ce se întâmplă mai cu seamă cu poezia adevărată? 

Scrisă într-o proză bogată în metafore, „Cizme, robă, cămașă de noapte” sintetizează mai multe povești care au același final. Nu e necesar să vă dau detalii despre carte. Ar fi de prisos. Nu sunt eu în măsură să vă traduc mesajul lui Amado. Autorul a luat nazismul și l-a transformat în literatură.

Mulțumiri editurii Univers pentru ocazia de a citi acest roman! Dacă doriți să îl cumpărați, îl puteți achiziționa de AICI

(dacă va surâs descrierea mea, vă anunț că vă voi onora cât de curând cu un concurs cu această carte; urmăriți-ne blogul pentru a fi la curent!)


1

Memoriile unei gheișe, de Arthur Golden • Recenzie



Ce este o gheisa? Un obiect al dorintei. O opera de arta in miscare. Un actor, un artizan, un entertainer, dupa traditia japoneza. Un tip uman la granita cliseului cultural, imposibil de redat in categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care poseda, in cea mai inalta masura, rafinamentul artelor lumesti. Chiyo, o fata dintr-un sat de pescari, este vanduta unei okiya pentru a fi initiata in artele gheiselor. Ritualurile seductiei sunt nenumarate, intr-o lume al carei esafodaj se sprijina pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginitatii unei adolescente sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheisa, ajunge sa stapaneasca destine, sa detina secrete si sa construiasca un imperiu al erotismului ritualic.

A trecut mult timp de când am vizionat pentru prima oară filmul premiat cu Oscar „Memoriile unei gheișe”. Țin minte că nu aveam mult peste paisprezece ani. Imediat ce s-a terminat, m-am documentat și am aflat de carte. Mi-am dorit încă de atunci să o citesc. Mereu îi admiram cu drag coperta pe când o zăream în librării și oftam de fiecare dată când priveam prețul.

Dar știți cum se spune. Lucrurile bune necesită o lungă așteptare. ─‿‿─
Am fost surprinsă să regăsesc în paginile acestui roman memorialistic atâta informație. Nu numai că pătrundem pe străzile din Kyoto ca niște invitați de onoare, dar avem ocazia să cunoaștem o adevărată lume despre care mulți nu știu atât de multe pe cât cred.

Așa cum am aflat din mulțumirile de la sfârșit, personajul principal, Sayuri/Chiyo, este creat după un tipar real. Povestea este fictivă, dar informațiile despre etapele pe care le are de săvârșit o tânără pentru a deveni gheișă sunt cât se poate de reale. ✿◠‿◠


Ar fi de prisos să mă apuc să vă povestesc romanul. Întrucât nu e un roman beletristic, trebuie să descoperiți singuri povestea din spatele coperții. Memoriile nu sunt povești care pot fi rezumate. Viețile nu pot fi rezumate, ci descoperite. Vă asigur că veți trăi o experiență pe cât de exotică, pe atât de memorabilă.

Am meditat, în zilele când citeam, ce învățături de viață poate oferi acest roman. Mă gândesc la cum e bine să stai cât mai departe de oamenii care îți vor răul (iar aici mă refer la nimeni alta decât gheișa Hatsumomo), dar doar atât de aproape cât să fie destul pentru a-ți îndeplini țelurile (mă refer la Mama).

Odată ce devine gheișă, romanul ia o turnură de poveste. Aici începe ficțiunea, imaginația autorului. Bărbații care intră în viața tinerei Sayuri, bine-cunoscutul Președinte care mi-a măcinat răbdările, Nobu-san care se dovedește a nu fi dispus să sacrifice totul pentru Sayuri, gheișa-călăuză Mameha care este inițiatoarea copilei Chiyo, transformând-o într-o adevărată legendă…

Un roman memorialistic care te lasă cu un gust plăcut. O aromă asiatică. Nu cunoaștem doar definiția deslușită a noțiunii de gheișă, ci pătrundem cu adevărat într-o lume sacră și putem fi martorii unei povești impresionante. ˆ▽ˆ

Singurele părți mai puțin bune la acest roman sunt detaliile care se abat de la adevăratul fir al acțiunii. În rest, totul este de poveste. ◑_◑

Ați citit acest roman? Aș vrea să împărtășim păreri. Vă aștept!

Romanul a fost și ecranizat în 2005. Prima dată am văzut filmul (care m-a fascinat, deși aveam doar 14 ani pe atunci), iar acum am reușit să citesc și cartea. Nu m-aș putea decide care este mai bună. Filmul, ce-i drept, nu e la fel de cuprinzător, dar are și părțile lui bune. Nu degeaba a luat trei Oscaruri!


0

Îngerii vor fi liberi – „Închisoarea îngerilor” • Recenzie

Bună, dragi cinefili. Nu de multă vreme am început să vizionez și eu ceva filme. Vă spun că, această plăcere a venit încet, dar acum, nu mai pot scăpa de ea, nici că aș vrea, dar mă rog. De-a lungul verii am vizionat diferite filme, aparținând unor genuri diversificate. Astfel, într-o zi de iulie am dat peste acest film „Închisoarea îngerilor”. Cunoscut după numele său original „The Shawshank Redemption”; filmul debutează în cinematografele americane în anul 1994, iar în țara noastră, cu un an mai târziu, în 1995.

Pare un film vechii și neinteresant, nu? Vă asigur că acest film își merită toate cele 7 nominalizări Oscar. Captivant și teribil de complex, filmul promite o puternică lovitură emoțională. Eu am simțit-o din plin. Acest film m-a făcut să meditez asupra tuturor lucrurilor și mai ales, asupra adevăratei libertăți la care jinduim noi toți. Am înțeles prin acest film ce înseamnă cu adevărat fericirea, ce înseamnă cu adevărat într-ajutorare și iubirea față de oamenii ce-ți sunt alături.

Andy Dufresne (Tim Robbins) este un avocat de succes, condamnat la închisoare pe viață pentru uciderea propriei sale soții și al amantului acesteia. Andy continuă să pledeze drept nevinovat. Acest proces se desfășoară în anul 1947. Ajuns în „Închisoarea îngerilor”, după cum bine o precizează directorul acesteia, Andy îl întâlnește pe bătrânul Red (Morgan Freeman) cu care leagă o prietenie demnă de admirat. Inteligent și carismatic, Andy ajunge principala țintă a marelui director care în cele din urmă îl ia sub aripa sa.

Pasionat de cărții și de cultură, Andy dă peste Brooks Hatlen (James Whitmore) în biblioteca închisorii. Acesta îl ajută să facă rost de mai multe cărți pentru deținuți. Ce m-a impresionat foarte mult este faptul că fiecare deținut primea câte o carte, acest lucru mi-a plăcut teribil de mult.

Andy ca personaj m-a făcut să cred că visele sunt posibile, că amintirile sunt făcute pentru a te motiva și că inteligența și buna creștere nu moare niciodată. Acest personaj este un model pentru noi toți, un om demn de admirat. Își înfruntă toate obstacolele cu capul sus, ducându-și la îndeplinire fiecare scop, unul câte unul.

Mi s-a părut minunat cum acesta reușește să educe într-un mod propriu unul dintre deținuții analfabeți din această închisoare. Cred că acest film poate aduce ușor în prim-plan importanța unei educații, susținând această cauză și circumstanțele prin care aceasta ajunge la o persoană.

Nu pot să vă dezvălui mai multe, vreau ca acest film să vă surprindă așa cum m-a surprins pe mine și să vă facă să meditați asupra unei libertății adevărate, a unui vis pe care vi-l doriți cu ardoare sau al unui scop pe care îl credeți imposibil. Consider că acest film poate fi o capodoperă, privit cu un ochi bun. Sper că v-am atras atenția și că veți privi acest film cu interesul cu care l-am privit și eu.

„Toată lumea de aici e nevinovată” -Andy
Părerea lor: 
„Anul 1947. Andy Dufresne, un tânăr bancher, este condamnat la închisoare pe viaţă pentru uciderea soţiei şi a amantului acesteia, deşi Andy declară că este nevinovat. În închisoare, Andy il întâlneşte pe Red, un brbay de culoare închis de 20 de ani. Andy va pune la cale un ingenios plan de evadare, dar şi de pedepsire a tiranicului director al închisorii.
Tim Robbins face rolul „criminalului” tăcut, gânditor. În închisoare găsește un nou prieten, pe Morgan Freeman, un „lup bătrân” care pare că știe tot dar mai are multe de învățat.
Pe lângă meritul de a fi pe deplin educativ și plin de pilde, filmul reușește să fie și spectaculos. Închisoarea ajunge să fie prezentată ca un loc oarecare, cu oameni buni și răi, un loc cu care te obișnuiești, locul care devine „acasă”pentru unii din ei.”

Vă aștept cu mare drag părerile!

7

Carrie, de Stephen King • Recenzie


Carrie, Carrietta White, este o adolescenta timida si retrasa, care, din copilarie, indura persecutiile si ironiile colegilor de clasa. Umilintele la care o supun devin pentru ea o tortura mentala din care simte ca nu mai poate iesi. Mai mult, este si victima fanatismului religios al mamei sale, o fiinta violenta si brutala. Cand disperarea interioara ajunge la apogeu, Carrie isi redescopera o putere inspaimantatoare – telekinezia – care o transforma intr-un demon razbunator. Caci poate sa miste, sa arunce, sa zdrobeasca si sa incendieze orice de la distanta.


După ce am terminat de citit „Carrie” am mers la maestro Google și am cercetat istoria romanului de debut al lui Stephen King. Am aflat pe această cale că romanul a fost refuzat de mai multe edituri, fiind în cele din urmă aruncat la gunoi de către autor. (Slavă cerului pentru soția lui!) Asta m-a făcut să îmi întăresc ideea că romanul „Carrie” nu e un roman ca oricare altul.

Povestea din carte e intrigantă; ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am cumpărat-o. O să vă mărturisesc și că m-am regăsit în paginile sale — enorm de mult — dar nu asta e important. Important e că romanul „Carrie” spune povestea unei fete care trăiește liceul ca și când ar păși zilnic mai aproape de nucleul iadului, ajungând într-un sfârșit să… explodeze.

Momentul când Carrie își descoperă puterile telekinezice este grozav, și nu o să mint că nu am invidiat-o. O fată batjocorită de către colegi și cunoscuți  fără niciun motiv (colegi care nici măcar nu o cunosc), are dreptul la niște puteri telekinezice cu care să se poată răzbuna puțin, nu? Sentimentul pe care l-am avut când Carrie a început să-și controleze puterile exersând cu patul sau dulapurile din camera ei a fost unul de groază combinată cu o satisfație dulce. 

După cum (cred că) bine știți, Stephen King e un scriitor (preponderent) de romane de groază. În mare parte, m-am așteptat de la Carrie să fie cea, ei bine, de groază, dar nu a fost așa. Mama ei, cea disperată după cuvântul lui Dumnezeu și alte cele, care nu merită să fie măcar numită mamă, este personajul de groază. Cel puțin asta am simțit eu în timp ce citeam.

Sfârșitul a fost… mai mult decât mă așteptam. Am suferit și plâns alături de Carrie, cea blestemată să poarte pe umăr o povară care nu era a ei și care era așezată acolo de o forță nedreaptă. Nimeni în lume nu merită pedeapsa pe care a trebuit ea să o tragă după dânsa, ca un sac plin cu gunoi putred. Nimeni.

Un roman excelent, care nu îți stârnește neamărat groaza, ci o nestăvilită repulsie față de oameni, care de cele mai multe ori, uită că sunt doar niște suflete închise în ambalaje de carne. 


romanul a fost ecranizat în 2013, cu Chloe Moretz în rolul lui Carrie 

V-am convins să citiți cartea? Și dacă ați citit-o, ce impresie v-a lăsat? Vă aștept să împărtășim gânduri.