0

Cizme, robă, cămașă de noapte, de Jorge Amado • Recenzie

date tehnice
editura: Univers
traducător: Georgiana Bărbulescu
anul apariției: 2014
nr. pag.: 264


Cizme, robă, cămaşa de noapte e un foc de artificii, o jucărie ingenioasă, o fabulă pentru aprinderea speranţei, o bagatelă încântătoare. Cine-ar mai îndrăzni, după ce o citeşte, să calce cu cizmele pline de noroi voalurile trandafirii ale poeziei? Sau poalele robelor solemne ale unor vulpoi bătrâni?

Cizme – 1940. Doi militari de carieră, unul nazist, unul nu, râvnesc onoruri rezervate scriitorilor. Sunt siguri că le vor obţine, că vor intra cu cizmele lor butucănoase într-un sălaş al muzelor, primul bazându-se pe contextul politic, al doilea pe autoritarismul lui.
Robă – La Academia Braziliană de Litere totul e după model franţuzesc, începând cu sediul, palatul Micul Trianon din Rio de Janeiro. Cei patruzeci de nemuritori poartă un costum de gală somptuos, robă cu fireturi aurite şi o spadă. Dar nu de spadă se folosesc ei atunci când trebuie să se apere, ci de limba bine ascuţită! Se pricep foarte bine, chiar şi la 80 de ani, să manevreze cu viclenie cuvinte care ustură, spintecă, ucid de-a binelea.
Cămaşa de noapte – Diafană, transparentă, ţesută din lumina răsăritului, cămaşa aceasta metaforică e singurul veşmânt care o acoperă pe iubita poetului în versurile lui. Iar versurile îi aduc autorului un binemeritat loc printre nemuritori. Numai că şi nemurirea aceasta e metaforică. După moartea poetului Antônio Bruno, la Micul Trianon se declanşează un mic război. Militarii care asediază palatul sunt respinşi cu brio de bătrânii academicieni versaţi în dueluri verbale şi literare, cu ajutorul a patru muze mai mult sau mai puţin suave, fostele amante ale lui Bruno. 
Jorge Amado (1912‑2001) este cel mai renumit scriitor brazilian aparținând școlii moderniste. A debutat la vârsta de optsprezece ani cu romanul Țara carnavalului. În același an s‑a stabilit în Rio de Janeiro unde a făcut studii de Drept, dar nu a practicat niciodată profesia de avocat, dedicându‑se în schimb scrisului. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Gabriela (publicat în 1958 și ecranizat într‑un film de mare succes), Dona Flor și cei doi soți ai ei (publicat în 1966 și de asemenea adaptat pentru marele ecran), Căpitanii nisipului, Toccaia Grande. Considerat a fi printre cei mai importanți scriitori latino‑americani, alături de Gabriel García Márquez, Miguel Ángel Asturias, Mario Vargas Llosa, Jorge Amado a fost tradus în 55 de țări și a făcut parte din Academia de Litere Braziliană din 1961 până în anul morții sale.

„Uitați-vă peste tot, în toată lumea, e din nou întuneric, război împotriva poporului, abuz de putere. Dar după cum se dovedește în această fabulă, întotdeauna e posibil să se sădească o sămânță, să se aprindă o speranță.”


Anul 1940. Un an fulminant pentru întreaga lume. Un an în care lumea intră în colaps, în care flacăra umanității începe să-și piardă din forță. 

Eram obișnuiți cu nazismul care a pornit și s-a extins în Europa Vestică, puțin și în Asia, dar Jorge Amado ne servește pe tavă nazismul dezlănțuit în sudul continentului american. Brazilia dominată de conflicte silențioase dintre susținători ai nazismului și antinaziști. Toate mișcările se fac pe ascuns, fără prea multă gălăgie. Multe minți mor sub criza războiului, capitulează în fața imoralității.

Intriga romanului o constituie moartea poetului Antonio Bruno, un spirit romantic al unei epoci care decade sub ochii lui. Ce se întâmplă cu literatura când Hitler își aruncă acul undiței pe teritoriul latin al americii? Ce se întâmplă mai cu seamă cu poezia adevărată? 

Scrisă într-o proză bogată în metafore, „Cizme, robă, cămașă de noapte” sintetizează mai multe povești care au același final. Nu e necesar să vă dau detalii despre carte. Ar fi de prisos. Nu sunt eu în măsură să vă traduc mesajul lui Amado. Autorul a luat nazismul și l-a transformat în literatură.

Mulțumiri editurii Univers pentru ocazia de a citi acest roman! Dacă doriți să îl cumpărați, îl puteți achiziționa de AICI

(dacă va surâs descrierea mea, vă anunț că vă voi onora cât de curând cu un concurs cu această carte; urmăriți-ne blogul pentru a fi la curent!)


Reclame
0

Seara cântărețelor, de Lidia Jorge • Recenzie

În garajul unei clădiri din Lisabona, un pian negru cântă singur, fără să fie atins de degetele cuiva, iar muzica lui ajunge până în Africa. Sau, cel puţin, astfel i se relatează publicului povestea formării unui grup muzical compus din cinci tinere femei: Solange, o studentă de nouăsprezece ani, vizitată adesea de „zeul micii poezii“; surorile Nani și Maria Luísa Alcides , soprane cu formaţie clasică; Madalena, „The African Lady“, cea mai tulburătoare voce a grupului, capabilă de extraordinare modulaţii de jazz şi blues; şi, nu în ultimul rând, ambiţioasa Gisela Batista. Dar cât de mult trebuie să sacrifice fiecare pentru a atinge faima? După douăzeci şi unu de ani, Solange, vocea narativă a romanului, ne dezvăluie teribilul secret care a dus la destrămarea grupului.

O carte bună își țese imaginea pe care urmează să o pecetluiască în memoria ta încă de la primele pagini. Știi că o vei ține minte toată viața, că o vei purta cu tine în gând de fiecare dată când se va ivi o ocazie de a o rememora. Acum, după ce am terminat de citit „Seara cântărețelor” de Lidia Jorge, pot spune cu zâmbetul pe buze că mă bucur că voi avea ca tovarăș de drum niște cuvinte atât de bine alese.

Dacă o veți citi, veți vedea că am dreptate. Asta dacă sunteți amatori ai literaturii de calitate. În mare, romanul începe cu un artificiu compozițional. Vocea narativă, Solange de Matos, se regăsește în „Seara clipei prezente”, la un spectacol aniversar pentru trupa de tinere din care făcuse parte în urmă cu douăzeci și unu de ani. Atenția și luminile sunt îndreptate spre cele patru (în loc de cinci) membre ale vechii formații Calypso. Atenția naratoarei este însă îndreptată spre creatoarea grupului, spre „maestrina”, spre cea care va deveni o ștampilă în viața ei, o călăuză către viitor, Gisela Batista. Își face apariția mai apoi un invitat surpriză al emisiunii. Gisela Batista este întrebată de moderator unde este a cincea membră a grupului, iar Gisela povestește o minciună. Adevărul despre membra lipsă îl aflăm abia după ce pornim alături de Solange într-o cursă înapoi în trecutul ei, înapoi la începuturile grupului.

Romanul are douăzeci de capitole care conțin povestea propriu-zisă prin care cele cinci fete (surorile Alcides, Madalina Micaia, Gisela Batista și Solange) s-au unit într-un grup care voia să cucerească lumea cu muzica lor. Sau aș putea spune retrospectiva lui Solange, autoarea tuturor versurilor pe care fetele aveau să le pună pe muzică în studioul de înregistrări.
Aflăm că „uneori, e prea sinuos drumul care duce la succes” și că „cei care ne iubesc cel mai mult ne împiedică cel mai tare”. Rețeta succesului este scrisă de către Gisela Batista. Fiecare dintre cele cinci fete trebuie să renunțe la avea orice legătură sentimentală. Unele dintre ele respectă regula. Altele se abat de la ordin și ajung să plătească atât de scump, încât toate visurile și planurile fetelor se dau peste cap la 360 de grade.
Romanul e piperat cu toate aromele. Cunoaștem etapele obținerii unei cariere de success, sacrificiile pe care trebuie să la facă o persoană pentru a atinge absolutul. Mai apoi, dragostea. Romantismul pune stăpânire pe Solange de Matos și o transformă într-o textieră îndrăgostită nu de versuri, ci de un suflet. Puțin umor cu gust pe ici pe colo. Statutul femeii la sfârșit de secol XX. Apariția de sub cortină a zeului tehnologiei și saltul uriaș al omenirii de la un secol la altul. Atâtea învățături pot fi extrase din paginile acestui roman. De-am avea timp să le notăm pe toate !
Lisabona ne este pictată din perspectiva protagonistei într-o aură desăvârșită. Am descoperit prin intermediul ochilor ei un oraș pe care, deși nu l-am văzut niciodată, am putut să îl schițez pe un trepied mental.

Am învățat multe, și mă bucur de asta. Am învățat că trebuie să te gândești de mai multe ori înainte de a face un pas, pentru a cântări taberele. Epilogul ne aduce în prezent, unde Solange, având 41 de ani, locuiește singură. Părinții ei au murit între timp, lăsând-o cu un gol în minte și în suflet. Felul în care sfârșește această poveste m-a făcut să mă gândesc dacă succesul merită să-ți sacrifici fericirea domestică pentru a te face văzut și auzit de întreaga lume. 
Rămân și câteva întrebări fără răspuns după ce am terminat de citit romanul. De ce și-a lăsat Solange iubitul să plece ? De ce a fost atât de slabă în fața Giselei Batista ? De ce ajung cele două să dispute ceva ce nu ar fi trebuit ? De ce este viața așa cum e ? Mă gândesc serios dacă să îi trimit (sau nu) un email scriitoarei.
Ca un round up, am să plasez cu drag această poveste în amintirile mele și în rafturile cu cărți, pentru a putea reveni și peste ani la ea.
„fericirea vine cu pași mici, dar când te părăsește, pleacă în salturi mari”

„Arta este deasupra oricărui adevăr, și se poate atinge un nivel bun numai înfruntând adevărul.”

„Putem să facem cât suntem în stare să facem. Între cer și pământ, singura distanță suntem noi.”

„Prima ipoteză pe care oamenii o avansează când o fată nu asistă la examenul de abilitate al profesorului ei și la o jumătate de duzină de cursuri este imediat asociată imaginii inevitabile a dragostei.”

„Fiindcă ce e viața, dacă nu o simplă ocazie? Indiferent că profiți sau nu de ea, viața tot se termină.”

Versuri din Afortunada, single-ul emblematic al celor cinci fete: 
„Are dragoste, dar n-are iubit
Are o locuință, dar n-are casă
Are noroc și nu dorește nimic.”

„Fericirea e un corp care nu se descompune în elementele lui, poate fi numită, dar nu descrisă, și de aceea sunt atât de puține relatări ale acestei stări sufletești.”

„Ce are fericirea revoltător e rapiditatea cu care această stare transformă persoana atinsă într-o insulă de triumf.”

„trecutul, trecutul care tace și care niciodată nu e mut”

„Când ești îndrăgostit, nimeni nu are dreptul să intervină. Totul contează când ești îndrăgostit, minut după minut, secundă după secundă. Cu cât îți umpli mai mult sacul, cu atât ai mai mult să te hrănești în viitor. Asta nu ți se întâmplă de două ori în viață.  Și viața e interesantă doar atâta timp cât durează această aventură, sau cât o aștepți, sau cât îți amintești de ea.”

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru șansa de a citi acest roman. (în caz că doriți să comandați cartea, click aici)



4

Un pahar de „Game of Thrones” • Recenzie


„Winter is coming!” ar spune un drumeț al Ținutului Regelui, în loc de „Bună ziua”, așa că iată-mă și pe mine. Vine iarna, dragilor! Și se anunță a fi mai grozavă ca niciodată!

Robb Stark

Am început să vizionez acest serial relativ târziu, ținând cont că filmările primului sezon  au început prin 2010. Eu sunt un student întârziat la cursuri, dar cu poftă de cunoaștere!


Imediat ce am terminat de vizionat și ultimul episod din sezonul al patrulea, am zis că trebuie să scriu câteva rânduri despre serialul ăsta. Câteva, doar ca să îmi aștern undeva trăirile, dragostea și admirația profundă pe care o exala creierul meu.

Aș putea spune cu ușurință în glas că e unul din cele mai bune seriale pe care le-am văzut până acum. Scurt și cu o acțiune concentrată, care nu te mai lasă să respiri. Nu-ți permite nici o clipă să te plictisești de ce se întâmplă. Intrigi peste intrigi, rămâi suspendat în aer apoi aterizezi pe pământ, fără să știi cum s-au întâmplat toate astea. Te întrebi „ce mai poate urma acum?” și „cum naiba să-i omori pe toți?” și te rostogolești pe pat de entuziasm și neputință, iar apoi revii credincios la realitate. Și regreți că nu faci parte și tu din lumea personajelor de care te-ai îndrăgostit.

În acest moment sunt cu un ochi pe oferte la cărțile lui G.R.R. Martin și cu un ochi la calendar. Se pare că abia anul viitor o să îmi primesc doza următoare de urzeală.

Iar acum… oleacă de spoilers.

Cercei e atât de egoistă și frumoasă și arogantă și oribilă și detestabilă.

Tyrion e atât de… „iubibil”. N-ai cum să nu-l adori. E unul dintre personajele emblematice ale acestui mirobolant serial.


Joffrey e odios. Și odios e puțin spus. E un personaj de ordinul absurdului pe care îl urăsc nespus și am râs cu lacrimi când a murit.

Pe Jamie l-am urât trei sezoane constant, iar spre sezonul al patrulea am început să îmi pun întrebări în privința lui. Am ajuns chiar să îl tolerez. Avem o relație bună, bazată pe toleranță.


Felul în care îl ucid producătorii pe Eddard Stark m-a indignat. Am zis „nu poate, bre, să moară! Trebuie să îl aducă cineva la viață!” iar apoi mi-am dat seama că sindromul Supernatural îmi invadase globulele roșii. Mi-a părut rău pentru actor. Sean Bean e atât de carismatic. 

Pentru Jon Snow mă rog să trăiască ca să îmi bucure ochii și urechile și să nu am surpriza pe care am avut-o în penultimul episond al sezonului al treilea. E, de asemenea, unul din personajele de care nu te saturi. Doamne, abia aștept să citesc cărțile.

Catelyn Stark a fost fascinantă. O adevărată exponentă a feminității. Michelle Fairley și Sean Bean fac o pereche perfectă, atât cât durează ea.

Ah și lupii ăia minunați. Doamne ce lupi superbi și fascinanți.

Robb Stark e de-a dreptul perfect. Iar producătorii strică tot. Tot, dom’le, tot! 

Arya Stark e o adevărată plăcere. Una dintre proiecțiile mele din acest serial.

Îmi place cum Sansa evoluează de la fetița prostuță și credulă la femeia stăpână pe sine. Și e atât de frumoasă, Dumnezeule.

Și era să uit de această zeiță. Daenerys. Nu ai cum să n-o adori.

E greu să ții pasul cu puzderia de personaje. Sunt atât de multe încât poți ajunge să le și încurci și să nu le mai găsești locul! Dar cel mai fascinant lucru e că fiecare are o poveste interesantă și care te ține lipit de monitor. E imposibil să te saturi de serialul ăsta! Imposibil!

Până data viitoare,
bucurați-vă de dragoni!
Ilinca