0

„Înainte să adorm” de S.J. Watson ♥ Recenzie

date tehnice

autor: S.J. Watson

titlu original: Before I go asleep

editura: Trei (FictionConnection)

traducător: Laurențiu Dulman

nr. pag.: 439

 

 


 

In fiecare dimineata, Christine se trezeste fara sa stie cine este.De indata ce adoarme i se sterge orice amintire. Pana si sotul ei, Ben, i se pare un strain, care ii explica in fiecare zi cine este, ce s-a intamplat pana acum si cum a devenit amnezica. Incurajata de doctorul ei, Christine incepe sa tina un jurnal al amintirilor din acea zi. Doar ca, intr-o buna zi, deschizandu-l, descopera ca a scris in el ceva straniu: “Sa nu ai incredere in Ben”. Dintr-odata, incepe sa puna sub semnul intrebarii tot ce i-a spus sotul ei pana atunci.

Oare ce tip de accident a adus-o in aceasta stare?

In cine sa aiba incredere?

De ce ar minti-o Ben?


„Ce carte superbă, nemaipomenită, fantastică, fabuloasă… ”

„… trebuie să o citești, Ilinca!”

„Doamne, e cartea mea preferată!!!” 

OK, OK!!! Am priceput deja!! 

Am reușit. Oh, da. Am reușit să o termin de citit și bine am făcut că nu am abandonat-o de tot. Aș fi ratat o adevărată poveste!

Aflăm de la sfârșitul cărții că „evenimentele descrise în acest roman sunt în întregime fictive”, așadar povestea Christinei Lucas nu poate fi așezată în rândul cazurilor reale. Fiind însă inspirată din cazurile unor amnezici, povestea lui Chrissy este, fără doar și poate, o poveste pe care nu o poți uita așa, pur și simplu.

Așa-zisul accident pe care soțul ei pretinde că ea l-a suferit în urmă cu mai bine de 20 de ani se vrea a fi cauza uitării ei perpetue. În primele pagini ale romanului nu prea am putut înțelege de ce toată lumea îmi arunca în cap această carte, strigând: DOAMNE, ASTA E CEA MAI TARE CARTE PE CARE AM CITIT-O VREODATĂ! Ei, zău așa? Ce-o fi așa de special la cartea asta?

Am lăsat-o deoparte de câteva ori, așadar expozițiunea se întinde cam mult și te poate plictisi ușor. Nu avem o intrigă, ținând cont că faptul ce generează acțiunea este imposibilitatea Christinei de a-și aminti cine este, cu cine trăiește, unde se află și așa mai departe. Însă, în momentul în care mi-am dat seama că e ceva putred la mijloc cu soțul ei, Ben, am zis că trebuie să aflu ce ascunde. Sunt mândră de mine. Nu am avut încredere în el de la bun început.

Cum eu sunt cu învățăturile și povețele pe care le extrag din cărți, mă gândesc că am învățat de la Christine că nu e niciodată, dar NICIODATĂ bine să îți riști fericirea, chiar dacă ea pălește uneori, pentru o clipă de extaz. Extazul trece, plăcerea e efemeră. Nimic nu se compară cu liniștea casei, cu ochii copilului tău și sărutul de noapte bună din partea soțului tău. E simplu să cazi în capcana șarpelui, mai ales dacă ești un șoricel înfometat. 

Altă morală ar fi că niciodată nu știi cât de bine cunoști un om, în special dacă e cel alături de care te trezești în fiecare dimineață. Bineînțeles, cazul Christinei e special. Ea e amnezică. Nu toți avem ghinionul ei. Ironia e că ea ajunge să-și piardă amintirile („Ce este omul, dacă nu o acumulare de amintiri?”) și încrederea în realitate tocmai pentru că se încrede într-un om oarecare, care se dovedește a fi ceea ce nu este. 

Ah, ce mi-a plăcut! Cartea are și un oarecare iz polițist, și asta îi sporește misterul. Un roman care te învață multe, asta dacă știi cum și din ce perspectivă să îl privești. 

Ați citit această carte? Dacă da, vă aștept să povestim. Dacă nu, atunci ce mai așteptați?! Nu ați înțeles că e deja printre cărțile mele preferate?!?

„Unele lucruri e mai bine să nu ți le amintești. E mai bine să se piardă pentru totdeauna.”


„Întotdeauna e mai ușor să faci un lucru după ce l-ai făcut o dată.”


„Ce este omul, dacă nu o acumulare de amintiri?”

Reclame
5

Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere, de Jennifer E. Smith • Recenzie

Cine și-ar fi închipuit că patru minute ar putea schimba totul? Pentru tânara de șaptesprezece ani, Hadley Sullivan, această zi pare să fie una dintre cele mai rele de pana acum…
Tocmai a pierdut avionul, este blocată în aeroportul JFK din New York si e pe cale să întarzie la nunta propriului ei tata, care se casătorește, pentru a doua oara, la Londra, cu o femeie pe care n-a văzut-o în viața ei. Apoi, așteptând să se îmbarce în urmatorul avion, îl întâlneste pe Oliver. E britanic. Și e foarte drăguț. Și o va însoți în noul ei zbor.
Călătoria de-o noapte trece cât ai clipi, iar Hadley si Oliver se pierd unul de altul în aglomerația din aeroport, la sosire. Îi va aduce oare soarta din nou împreună? Desfășurată pe parcursul a douazeci si patru de ore, povestea lui Hadley si a lui Oliver ne vorbețte despre relațiile de familie, despre a doua șansă și despre dragostea la prima vedere.

Recenzie

În drum spre aeroport, Hadley Sullivan simte cum explodează. Trebuie să zboare spre Londra unde tatăl ei se va recăsători. După părerea mamei ei, pare a fi o idee bună. Când va parcurge împreună cu nepoții ei albumul de nuntă al tatălui ei, n-ar fi păcat ca ea să nu apară acolo, nu-i așa?

Cât Hadley se învârtea de colo-colo prin aeroport, avionul său decolează fără ca aceasta să obeserve. Patru minute au făcut diferența.
Face rost de un bilet pentru următorul zbor care este abia peste trei ore. 
Alege să stea locului până la următorul zbor, dar se simte atât de sufocată de toate, încât îi vine ideea de a lăsa în grijă bagajul său unei femei care stă chiar lângă ea. Aceasta refuză speriată și aici facem cunoștință cu personajul de care ne vom îndrăgosti cu toatele, Oliver. 
Acesta este un băiat înalt cu ochii cu părul zburlit castaniu și cu o gogoașă în mână.
„-Pot să am eu grijă, se oferă băiatul de dincolo de interval, și Hadley îl privește-îl privește de-a binelea-pentru prima oară.”
Hadley simte o atracție interesantă de acest băiat. 

Povestea celor doi evoluează ușor în aeroport, chiar și în avionul pe care se pare, amândoi trebuie să-l ia. Cei doi discută în toate cele șapte ore, dar când cei doi se ridică din locurile lor…

Cât fugeam de sora mea prin casă, căci mă speria cu niște lucruri, am ajuns în bibliotecă. Mi-am amintit că vreau să citesc două cărți, printre care și Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere. Am început să o citesc și m-am rupt rapid de ceea ce se întâmpla în jurul meu, cartea m-a vrăjit pe loc. Dat și faptul că am terminat-o într-o singură zi, cu pauză de biscuiți.

Să știți că, personajul masculin din această carte, Oliver, mi-a adus aminte de Harry Styles. Fie din cauza descrierii fizice, fie că visez zilnic la el. Însă, gândindu-mă și la acest fapt, cartea a devenit ca un fanfiction. Și iată-mă  imaginându-mi-l pe Oliver ca fiind Harry.
Oricum, această carte nu este numai despre Harry, he, he, scuze, Oliver, ci este și despre această iubire care se înfiripă într-un loc așa, neconvențional? Aceștia doi impart informații cât pot în timpul zborului și după momentul incitant, totul se tulbură, pentru că Oliver dispare și Hadley simte cum s-a pierdut. 
Faptul că ea dispare la fel cum a venit de la momentul important la care participă, doar pentru a se convinge de ceva în legătură cu Oliver, mă face să îmi doresc să-mi întâlnesc și eu așa iubirea vieții mele.


M-am îndrăgostit de Oliver cu fiecare frază rostită de el, m-am îndrăgostit de simțul umorului pe care-l deține acesta și pentru că citește literatură de calitate. Am adorat momentele în care Oliver o tachina pe Hadley în legătură cu faptul că ea este o fată americană care trece prin școală fără să pună mâna pe cărți bune. Însă Hadley îl surprinde cu exemplarul său Prietenul nostru comun pe care l-a primit de la tatăl ei în timpul vacanței de la schi.

Această carte este cu siguranță o carte palpitantă, se desfășoară de-a lungul unei singure zile, atât de încărcată cu acțiune și dragoste.


*mă opresc aici, pentru că e probabil să dau câteva spoilere și știm cu toții că urâți asta*

Sper că v-am convis să o citiți, spor!
                                                                                                          Ne citim! 
Iolanda!

2

Tag: Summertime Madness

Am primit acest tag de la Din dragoste pentru cărți și The land of books (mulțumiri dragelor de Alina și Angela)

1. Arată o carte cu o copertă care să inspire vara! de exemplu: soare, mare etc.

Am citit această carte (extraordinară!) acum trei ani. Am cumpărat-o de la o „librărie” improvizată de pe plaja din Venus (stațiunea). Țin minte că era ultimul exemplar, iar vânzătoare mi-a făcut și o reducere. E o lectură neașteptată. Până la jumătatea cărții nu îi găsești rostul, dar după ce treci de acea jumătate, ajungi să te „îneci în mare”, la figurat vorbind. Adică te pierzi în carte și nu te mai poți opri din citit. Desigur, depinde de gusturi. E o lectură perfectă pentru zilele de vară pe lângă mare.

2. Alege un loc fictiv care ar fi destinatia perfectă pentru vacanța de vară.

Nu mă pot decide între Țara Minunilor și Regatul Grisha (din „Regatul Umbrelor” de Leigh Bardugo). Dar cred că le pot vizita pe rând, nu-i așa?

3. Esti pe cale să pleci cu avionul până la locul tău de vacantă. Ce carte îti iei cu tine cât o să dureze tot zborul?

Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov. La un moment dat în carte, Margareta își ia zborul pe deasupra Moscovei. Ar fi mult mai simplu să mă îmbrac în pielea personajului ei!

4. Ai un caz de sumertime sadness, ce carte alegi pentru a-ti reda zâmbetul pe buze?

Nimic nu m-a făcut să râd mai tare decât „Moromeții” lui Marin Preda. Ilie Moromete vindecă depresii!


5. Esti pe plajă singur/ă, ce personaj fictiv ai vrea ca si companie (beach babe, if you now what I mean)? (puteți alege mai mulți)

• Frații Salvatore (cei din cărți, nu serial); nu am explicație pentru asta; sunt perfecți și atât.





Frații Winchester pentru că perfecțiunea are nevoie de două componente.





6. Pentru a-ți asorta înghețata, vrei un ice cool sidekick (n-am idee cum să traduc asta ca să aibă sens). Ce personaj sidekick alegi?

Imaținați-vă câtă înghețată aș putea avea dacă aș fi însoțită de minunatul și inconfundabilul Harry Potter.
7. Împarte atmosfera de vară! Cui ii dai tagul mai departe?

Dau acest tag către: Blogul unei cititoare de cursă lungă și Cărți nemuritoare , dar simțiți-vă liberi să-l preluați indiferent dacă v-am dat sau nu tag-ul. 

2

Umanitatea • Subiect tabu și pe cale de dispariție

Te gândești, într-o seară toridă de august, să ieși afară, să te plimbi, să vezi apusul, să mărșăluiești pe străzi pur și simplu și fără țintă. 

Te gândești într-o dimineață să ieși la alergat, să te pierzi pe străzile din cartierul tău, să spinteci cerul cu privirea și să nu îți pese de altceva cu excepția muzicii care îți saltă în urechi.

Te gândești pur și simplu că ar fi frumos să spargi rutina în bucăți și să faci altceva, să faci ceva împotriva firii tale, să schimbi ceva la tine, la univers.


Mă mai paște câte un gând din acesta câteodată. Uneori trec la fapte. Inspir și expir. Străzile sunt străbătute de trupuri greoaie, cu chipuri întunecate. Când mergi pe stradă, te aștepți să vezi oameni. În loc de asta, vezi niște bucăți de carne închise în propria lume.

O rog pe doamna de la chioșcul cu ziare să îmi spună ce titlu se vinde săptămâna asta cu Ziarul de Iași. Nu uită să mă scruteze. Te privește exact ca atunci când vânzătorii de chilipiruri vor să se asigure dacă te afli acolo ca să te holbezi sau ca să cumperi. Stă pe gânduri și apoi îmi răspunde, cu duritate și dispreț în glas. Eu nu știu dacă să mă ascund sub pământ sau să îi dau o lopată în cap. Unii oameni uită că fiecare individ își cară zilnic pe umeri povestea. Fiecare ar povestea lui, cu intrigile și problemele sale. Fiecare se luptă cu ceva zilnic. Așa că, oameni buni, când cineva vă vorbește, ar fi de apreciat să îi răspundeți, nu să îi călcați în picioare bunul simț. 

Mă gândesc că sunt eu prea frustrată de ceea ce văd zilnic. Poate nu e chiar așa cum văd ochii mei. Poate, pur și simplu, așa sunt oamenii. Ciudați. Dar nu ciudați în sensul bun al cuvântului, adică misterioși și diferiți, ci înspăimântător de înciudați în condiția lor. Mă întreb uneori, când merg pe stradă sau în piață, dacă unii oameni își toarnă venin în ochi și în suflet când se trezesc dimineața.

Am și eu, ca toată lumea, zile în care mă simt mai bine decât altădată, și mi se hărăzește mie să le zâmbesc oamenilor pe stradă. Fără motive. Pur și simplu să le zâmbesc. De unde, când toți se uită în altă parte, se complac în tragismul vieții de zi cu zi, apoi se duc acasă și își bagă creierul în mașina de spălat a mass-mediei (televizorul).

Ghandi zicea prea bine:
0

Seara cântărețelor, de Lidia Jorge • Recenzie

În garajul unei clădiri din Lisabona, un pian negru cântă singur, fără să fie atins de degetele cuiva, iar muzica lui ajunge până în Africa. Sau, cel puţin, astfel i se relatează publicului povestea formării unui grup muzical compus din cinci tinere femei: Solange, o studentă de nouăsprezece ani, vizitată adesea de „zeul micii poezii“; surorile Nani și Maria Luísa Alcides , soprane cu formaţie clasică; Madalena, „The African Lady“, cea mai tulburătoare voce a grupului, capabilă de extraordinare modulaţii de jazz şi blues; şi, nu în ultimul rând, ambiţioasa Gisela Batista. Dar cât de mult trebuie să sacrifice fiecare pentru a atinge faima? După douăzeci şi unu de ani, Solange, vocea narativă a romanului, ne dezvăluie teribilul secret care a dus la destrămarea grupului.

O carte bună își țese imaginea pe care urmează să o pecetluiască în memoria ta încă de la primele pagini. Știi că o vei ține minte toată viața, că o vei purta cu tine în gând de fiecare dată când se va ivi o ocazie de a o rememora. Acum, după ce am terminat de citit „Seara cântărețelor” de Lidia Jorge, pot spune cu zâmbetul pe buze că mă bucur că voi avea ca tovarăș de drum niște cuvinte atât de bine alese.

Dacă o veți citi, veți vedea că am dreptate. Asta dacă sunteți amatori ai literaturii de calitate. În mare, romanul începe cu un artificiu compozițional. Vocea narativă, Solange de Matos, se regăsește în „Seara clipei prezente”, la un spectacol aniversar pentru trupa de tinere din care făcuse parte în urmă cu douăzeci și unu de ani. Atenția și luminile sunt îndreptate spre cele patru (în loc de cinci) membre ale vechii formații Calypso. Atenția naratoarei este însă îndreptată spre creatoarea grupului, spre „maestrina”, spre cea care va deveni o ștampilă în viața ei, o călăuză către viitor, Gisela Batista. Își face apariția mai apoi un invitat surpriză al emisiunii. Gisela Batista este întrebată de moderator unde este a cincea membră a grupului, iar Gisela povestește o minciună. Adevărul despre membra lipsă îl aflăm abia după ce pornim alături de Solange într-o cursă înapoi în trecutul ei, înapoi la începuturile grupului.

Romanul are douăzeci de capitole care conțin povestea propriu-zisă prin care cele cinci fete (surorile Alcides, Madalina Micaia, Gisela Batista și Solange) s-au unit într-un grup care voia să cucerească lumea cu muzica lor. Sau aș putea spune retrospectiva lui Solange, autoarea tuturor versurilor pe care fetele aveau să le pună pe muzică în studioul de înregistrări.
Aflăm că „uneori, e prea sinuos drumul care duce la succes” și că „cei care ne iubesc cel mai mult ne împiedică cel mai tare”. Rețeta succesului este scrisă de către Gisela Batista. Fiecare dintre cele cinci fete trebuie să renunțe la avea orice legătură sentimentală. Unele dintre ele respectă regula. Altele se abat de la ordin și ajung să plătească atât de scump, încât toate visurile și planurile fetelor se dau peste cap la 360 de grade.
Romanul e piperat cu toate aromele. Cunoaștem etapele obținerii unei cariere de success, sacrificiile pe care trebuie să la facă o persoană pentru a atinge absolutul. Mai apoi, dragostea. Romantismul pune stăpânire pe Solange de Matos și o transformă într-o textieră îndrăgostită nu de versuri, ci de un suflet. Puțin umor cu gust pe ici pe colo. Statutul femeii la sfârșit de secol XX. Apariția de sub cortină a zeului tehnologiei și saltul uriaș al omenirii de la un secol la altul. Atâtea învățături pot fi extrase din paginile acestui roman. De-am avea timp să le notăm pe toate !
Lisabona ne este pictată din perspectiva protagonistei într-o aură desăvârșită. Am descoperit prin intermediul ochilor ei un oraș pe care, deși nu l-am văzut niciodată, am putut să îl schițez pe un trepied mental.

Am învățat multe, și mă bucur de asta. Am învățat că trebuie să te gândești de mai multe ori înainte de a face un pas, pentru a cântări taberele. Epilogul ne aduce în prezent, unde Solange, având 41 de ani, locuiește singură. Părinții ei au murit între timp, lăsând-o cu un gol în minte și în suflet. Felul în care sfârșește această poveste m-a făcut să mă gândesc dacă succesul merită să-ți sacrifici fericirea domestică pentru a te face văzut și auzit de întreaga lume. 
Rămân și câteva întrebări fără răspuns după ce am terminat de citit romanul. De ce și-a lăsat Solange iubitul să plece ? De ce a fost atât de slabă în fața Giselei Batista ? De ce ajung cele două să dispute ceva ce nu ar fi trebuit ? De ce este viața așa cum e ? Mă gândesc serios dacă să îi trimit (sau nu) un email scriitoarei.
Ca un round up, am să plasez cu drag această poveste în amintirile mele și în rafturile cu cărți, pentru a putea reveni și peste ani la ea.
„fericirea vine cu pași mici, dar când te părăsește, pleacă în salturi mari”

„Arta este deasupra oricărui adevăr, și se poate atinge un nivel bun numai înfruntând adevărul.”

„Putem să facem cât suntem în stare să facem. Între cer și pământ, singura distanță suntem noi.”

„Prima ipoteză pe care oamenii o avansează când o fată nu asistă la examenul de abilitate al profesorului ei și la o jumătate de duzină de cursuri este imediat asociată imaginii inevitabile a dragostei.”

„Fiindcă ce e viața, dacă nu o simplă ocazie? Indiferent că profiți sau nu de ea, viața tot se termină.”

Versuri din Afortunada, single-ul emblematic al celor cinci fete: 
„Are dragoste, dar n-are iubit
Are o locuință, dar n-are casă
Are noroc și nu dorește nimic.”

„Fericirea e un corp care nu se descompune în elementele lui, poate fi numită, dar nu descrisă, și de aceea sunt atât de puține relatări ale acestei stări sufletești.”

„Ce are fericirea revoltător e rapiditatea cu care această stare transformă persoana atinsă într-o insulă de triumf.”

„trecutul, trecutul care tace și care niciodată nu e mut”

„Când ești îndrăgostit, nimeni nu are dreptul să intervină. Totul contează când ești îndrăgostit, minut după minut, secundă după secundă. Cu cât îți umpli mai mult sacul, cu atât ai mai mult să te hrănești în viitor. Asta nu ți se întâmplă de două ori în viață.  Și viața e interesantă doar atâta timp cât durează această aventură, sau cât o aștepți, sau cât îți amintești de ea.”

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru șansa de a citi acest roman. (în caz că doriți să comandați cartea, click aici)



5

Când mă vei întâlni, Rebecca Stead

Date tehnice
Titlu original: When you reach me
Limba originală: engleză
Traducător: Iulia Arsintescu
Editura: Arthur
Anul apariției: 2009
                  
                  Sinopsis:

     În fiecare zi după școală, Miranda și prietenul ei cel mai bun, Sal, parcurg traseul cel mai sigur spre casă. Știu pe unde e cel mai bine să meargă și unde să se oprească (de pildă, la magazinul lui Jimmy) și știu pe cine să ocolească: de exemplu, pe Țicnilă, nebunul din colțul străzii. Pe neașteptate însă, ordinea lucrurilor se dăstramă: Sal e lovit de un alt băiat pe stradă și, aparent fără niciun motiv, hotărăște s-o înlăture pe Miranda din viața lui.

    Apoi fetița primește un bilețel misterios:

    Vin să salvez viața unuia dintre prietenii tăi și pe a mea.
    Îți cer două favoruri.
    În primul rând, să-mi scrii o scrisoare.
   Urmează alte trei bilete, unul mai ciudat decât altul, care o fac pe Miranda să creadă că are de jucat rolul hotărâtor în misiunea de salvare. Încet-încet, povestea capătă contur, iar Miranda trebuie să descopere identitatea destinatarului și să pună cap la cap toate piesele acestui puzzle complicat, până nu e prea târziu.
Recenzie:
         Miranda, o fetiță de doisprezece ani locuiește în New York și zilnic are parte de ciudățănii: un om fără adăpost se crede meteorolog și doarme sub cutia poștală de capătul străzii, un om aleargă pe stradă gol periodic și unii primesc pumni pentru că inculpatul vrea doar să afle ce se va întâmpla după.
Fetița se teme de toate aceste lucruri, dar le făcea față înainte, mai bine, deoarece prietenul ei, Sal, îi era mereu alături. Până când, într-o zi totul s-a năruit din cauza unei stupidități. Sal a fost lovit de un băiat problematic și a îndepărtat-o pe Miranda.
          Începând de atunci, totul s-a tulburat. Miranda a găsit ușa de la apartament deschisă și a crezut că au fost jefuiți. Însă nimic nu părea atins.
Acum ea este trasă de mânecă de niște bilețele misterios apărute în locuri ciudate.  
Încearcă să se îndepărteze de ideea că este urmărită de cineva, însă, în primul bilet se amintește de un prieten a cărui viață va fi salvată, deci trebuie să fie ceva destul de important.
Părere personală:
         Când căutam câteva informații despre carte, am observat că se încadra între grupa de vârstă 8-12 ani. Eu am paisprezece ani și mărturisesc că încă sunt într-o ceață densă. Cartea asta m-a pus în dificultate deoarece mai face apel la călătoria în timp. 
         Sunt câțiva copii care își dau cu părerea despre timp și spațiu, despre mașini ale timpului și despre Teoria relativității a lui Alebert Einstein…Credeți-mă că am exclamat Ce Dumnezeu?! pentru că în ziua de azi copii de doisprezece ani fac selfie-uri și se împiedică pe stradă atunci când îi întrebi de așa ceva. Și toate astea se întâmplau unde în anii 70′. Am stat câteva minute să pun totul cap la cap.                  Dacă te teleportezi acum în trecut cu un an, vei avea aceeași vârstă și te vei vedea pe tine mai tânăr cu un an, dacă ai să întrebi un prieten dacă te mai cunoaște e probabil să-ți răspundă afirmativ.                Ajungi înainte de a fi plecat-această frază m-a pus în impas mare, poate pentru voi e logic și ușor de înțeles, însă eu mi-am bătut capul îmaginându-mi fel și fel de lucruri pentru a desluși acest mister al timpului. 
         Încă nu am reușit.
         Revenind la poveste…Vreau să precizez că am tot sperat că nu va fi ficțiune până când mi s-a

spulberat dorința și cartea mi-a tras o palmă. Am devenit tot mai confuză.

         Tot ce vă mai pot spune, vouă, viitorilor cititori de Când mă vei întâlni, este: Fiți atenți la detalii, prietenia răzbește și Marcus este dubios.
         O recomand vouă cititorilor și sper să vă placă! Lectură plăcută vă doresc!


Fragment:
„40.M-am întins, am luat pantoful și l-am întors încet cu fața-n sus. Înăuntru era o bucată de hârtie, asemănătoare primelor trei.
Am nevoie să-mi scrii această poveste. Povestea și tot ce a condus la ea.
Te rog să-mi înmânezi scrisoarea personal. Știi unde mă găsești.
Îmi cer scuze pentru instrucțiunile concise. Călătoria este una dificilă; nu pot lua nimic cu mine și nu pot duce mai multă hârtie în gură…
Tu i-ai salvat viața lui Sal.
Tu erai domnul Hohot.”




Pe mai târziu!
Iolanda

0

Divergent, de Veronica Roth • Recenzie

Dacă sunteți în căutarea curajului, ați ajuns unde trebuie.
Chicago distopic. America postbelică (sau așa tind eu să cred). Orașele sunt organizate în facțiuni. Oamenii sunt obligați să urmeze anumite reguli. Nimeni nu are voie să treacă limita acestor reguli. Totul e înregimentat. Iar în cazul în care ești diferit, adică divergent, ești, ei bine, ca și mort.

Beatrice, sau cum îi place ei, Tris, protagonista, decide să își lase căminul în urmă, luând o decizie care îi va schimba viața radical. Face un lucru pentru propria persoană, ceea ce e în disconcordanță cu ideile facțiunii sale. Facțiunea din care fac partea ea și familia ei, Abnegația, își concentrează atenția asupra ajutorului celorlalți. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Toți cei din Abnegație pun pe primul loc bunăstarea celuilalt, în locul ajutării propriilor lor persoane. Celelalte patru facțiuni (Neînfricații, Erudiții, Prietenia și Candoarea) vizează, fiecare în parte, anumite ideologii care duc la prosperitatea și buna continuitate a orașului.


Când tinerii ating vârsta de 16 ani, sosește un moment important în viața lor când trebuie să-și decidă soarta pe care vor să o urmeze. Un test prin care li se testează personalitatea și modul de gândire le poate spune în ce facțiune se potrivesc, și rămâne la latitudinea fiecăruia ce alege să facă mai departe. Să rămână cu familia, sau să-și urmeze dorințele?


Am auzit în primă instanță despre această carte că se încadrează în același tipar cu Jocurile foamei, și nu am vrut să o citesc decât din curiozitate. Nu m-a lăsat fără suflare, nu m-a uimit, nu mi-a adus nimic nou în viață. Totuși, are și părți bune. Tris e diferită de familia ei și facțiunea în care a copilărit. Alege să facă ce crede că e mai bine pentru ea. Alege să exploreze și să experimenteze, să învețe ce înseamnă să trăiești la limită. Mi-a plăcut asta. Ce nu mi-a plăcut a fost lipsa acelei voci care să mă facă să mă apropii mai mult de personaje. Îmi aduc aminte când am citit Jocurile foamei și am simțit-o pe Katniss aproape. 


Lipsesc figurile de stil cu desăvârșire. În unele momente am urât-o pe Veronica Roth. Tris trece foarte ușor de la ură la compasiune pentru aceeași persoană. M-am identificat cu ea în multe privințe. Faptul că e altfel decât ceilalți o face să se transforme imediat într-o țintă. Are un spirit de nestăvilit și e o apariție vibrantă și exotică.

Am așteptat cam jumătate de roman să apară vestitul Tobias. Am râs de mine când mi-am dat seama că el fusese acolo de la bun început. E palpitantă acțiunea. Te face să vrei să fii acolo cu ei, să te urci alături de Tris pe roata de la carusel și să privești cerul, să sari în trenul Neînfricaților și să te lași purtat de necunoscut.

(În cazul în care vreți să vă testați apartenența la o facțiune, uitați aici un quiz. Eu sunt Divergentă, desigur.)
(Romanul a fost și ecranizat în acest an.)
Întrebare: Vouă ce v-a transmis acest roman?