0

Cizme, robă, cămașă de noapte, de Jorge Amado • Recenzie

date tehnice
editura: Univers
traducător: Georgiana Bărbulescu
anul apariției: 2014
nr. pag.: 264


Cizme, robă, cămaşa de noapte e un foc de artificii, o jucărie ingenioasă, o fabulă pentru aprinderea speranţei, o bagatelă încântătoare. Cine-ar mai îndrăzni, după ce o citeşte, să calce cu cizmele pline de noroi voalurile trandafirii ale poeziei? Sau poalele robelor solemne ale unor vulpoi bătrâni?

Cizme – 1940. Doi militari de carieră, unul nazist, unul nu, râvnesc onoruri rezervate scriitorilor. Sunt siguri că le vor obţine, că vor intra cu cizmele lor butucănoase într-un sălaş al muzelor, primul bazându-se pe contextul politic, al doilea pe autoritarismul lui.
Robă – La Academia Braziliană de Litere totul e după model franţuzesc, începând cu sediul, palatul Micul Trianon din Rio de Janeiro. Cei patruzeci de nemuritori poartă un costum de gală somptuos, robă cu fireturi aurite şi o spadă. Dar nu de spadă se folosesc ei atunci când trebuie să se apere, ci de limba bine ascuţită! Se pricep foarte bine, chiar şi la 80 de ani, să manevreze cu viclenie cuvinte care ustură, spintecă, ucid de-a binelea.
Cămaşa de noapte – Diafană, transparentă, ţesută din lumina răsăritului, cămaşa aceasta metaforică e singurul veşmânt care o acoperă pe iubita poetului în versurile lui. Iar versurile îi aduc autorului un binemeritat loc printre nemuritori. Numai că şi nemurirea aceasta e metaforică. După moartea poetului Antônio Bruno, la Micul Trianon se declanşează un mic război. Militarii care asediază palatul sunt respinşi cu brio de bătrânii academicieni versaţi în dueluri verbale şi literare, cu ajutorul a patru muze mai mult sau mai puţin suave, fostele amante ale lui Bruno. 
Jorge Amado (1912‑2001) este cel mai renumit scriitor brazilian aparținând școlii moderniste. A debutat la vârsta de optsprezece ani cu romanul Țara carnavalului. În același an s‑a stabilit în Rio de Janeiro unde a făcut studii de Drept, dar nu a practicat niciodată profesia de avocat, dedicându‑se în schimb scrisului. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Gabriela (publicat în 1958 și ecranizat într‑un film de mare succes), Dona Flor și cei doi soți ai ei (publicat în 1966 și de asemenea adaptat pentru marele ecran), Căpitanii nisipului, Toccaia Grande. Considerat a fi printre cei mai importanți scriitori latino‑americani, alături de Gabriel García Márquez, Miguel Ángel Asturias, Mario Vargas Llosa, Jorge Amado a fost tradus în 55 de țări și a făcut parte din Academia de Litere Braziliană din 1961 până în anul morții sale.

„Uitați-vă peste tot, în toată lumea, e din nou întuneric, război împotriva poporului, abuz de putere. Dar după cum se dovedește în această fabulă, întotdeauna e posibil să se sădească o sămânță, să se aprindă o speranță.”


Anul 1940. Un an fulminant pentru întreaga lume. Un an în care lumea intră în colaps, în care flacăra umanității începe să-și piardă din forță. 

Eram obișnuiți cu nazismul care a pornit și s-a extins în Europa Vestică, puțin și în Asia, dar Jorge Amado ne servește pe tavă nazismul dezlănțuit în sudul continentului american. Brazilia dominată de conflicte silențioase dintre susținători ai nazismului și antinaziști. Toate mișcările se fac pe ascuns, fără prea multă gălăgie. Multe minți mor sub criza războiului, capitulează în fața imoralității.

Intriga romanului o constituie moartea poetului Antonio Bruno, un spirit romantic al unei epoci care decade sub ochii lui. Ce se întâmplă cu literatura când Hitler își aruncă acul undiței pe teritoriul latin al americii? Ce se întâmplă mai cu seamă cu poezia adevărată? 

Scrisă într-o proză bogată în metafore, „Cizme, robă, cămașă de noapte” sintetizează mai multe povești care au același final. Nu e necesar să vă dau detalii despre carte. Ar fi de prisos. Nu sunt eu în măsură să vă traduc mesajul lui Amado. Autorul a luat nazismul și l-a transformat în literatură.

Mulțumiri editurii Univers pentru ocazia de a citi acest roman! Dacă doriți să îl cumpărați, îl puteți achiziționa de AICI

(dacă va surâs descrierea mea, vă anunț că vă voi onora cât de curând cu un concurs cu această carte; urmăriți-ne blogul pentru a fi la curent!)


Reclame
1

Memoriile unei gheișe, de Arthur Golden • Recenzie



Ce este o gheisa? Un obiect al dorintei. O opera de arta in miscare. Un actor, un artizan, un entertainer, dupa traditia japoneza. Un tip uman la granita cliseului cultural, imposibil de redat in categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care poseda, in cea mai inalta masura, rafinamentul artelor lumesti. Chiyo, o fata dintr-un sat de pescari, este vanduta unei okiya pentru a fi initiata in artele gheiselor. Ritualurile seductiei sunt nenumarate, intr-o lume al carei esafodaj se sprijina pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginitatii unei adolescente sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheisa, ajunge sa stapaneasca destine, sa detina secrete si sa construiasca un imperiu al erotismului ritualic.

A trecut mult timp de când am vizionat pentru prima oară filmul premiat cu Oscar „Memoriile unei gheișe”. Țin minte că nu aveam mult peste paisprezece ani. Imediat ce s-a terminat, m-am documentat și am aflat de carte. Mi-am dorit încă de atunci să o citesc. Mereu îi admiram cu drag coperta pe când o zăream în librării și oftam de fiecare dată când priveam prețul.

Dar știți cum se spune. Lucrurile bune necesită o lungă așteptare. ─‿‿─
Am fost surprinsă să regăsesc în paginile acestui roman memorialistic atâta informație. Nu numai că pătrundem pe străzile din Kyoto ca niște invitați de onoare, dar avem ocazia să cunoaștem o adevărată lume despre care mulți nu știu atât de multe pe cât cred.

Așa cum am aflat din mulțumirile de la sfârșit, personajul principal, Sayuri/Chiyo, este creat după un tipar real. Povestea este fictivă, dar informațiile despre etapele pe care le are de săvârșit o tânără pentru a deveni gheișă sunt cât se poate de reale. ✿◠‿◠


Ar fi de prisos să mă apuc să vă povestesc romanul. Întrucât nu e un roman beletristic, trebuie să descoperiți singuri povestea din spatele coperții. Memoriile nu sunt povești care pot fi rezumate. Viețile nu pot fi rezumate, ci descoperite. Vă asigur că veți trăi o experiență pe cât de exotică, pe atât de memorabilă.

Am meditat, în zilele când citeam, ce învățături de viață poate oferi acest roman. Mă gândesc la cum e bine să stai cât mai departe de oamenii care îți vor răul (iar aici mă refer la nimeni alta decât gheișa Hatsumomo), dar doar atât de aproape cât să fie destul pentru a-ți îndeplini țelurile (mă refer la Mama).

Odată ce devine gheișă, romanul ia o turnură de poveste. Aici începe ficțiunea, imaginația autorului. Bărbații care intră în viața tinerei Sayuri, bine-cunoscutul Președinte care mi-a măcinat răbdările, Nobu-san care se dovedește a nu fi dispus să sacrifice totul pentru Sayuri, gheișa-călăuză Mameha care este inițiatoarea copilei Chiyo, transformând-o într-o adevărată legendă…

Un roman memorialistic care te lasă cu un gust plăcut. O aromă asiatică. Nu cunoaștem doar definiția deslușită a noțiunii de gheișă, ci pătrundem cu adevărat într-o lume sacră și putem fi martorii unei povești impresionante. ˆ▽ˆ

Singurele părți mai puțin bune la acest roman sunt detaliile care se abat de la adevăratul fir al acțiunii. În rest, totul este de poveste. ◑_◑

Ați citit acest roman? Aș vrea să împărtășim păreri. Vă aștept!

Romanul a fost și ecranizat în 2005. Prima dată am văzut filmul (care m-a fascinat, deși aveam doar 14 ani pe atunci), iar acum am reușit să citesc și cartea. Nu m-aș putea decide care este mai bună. Filmul, ce-i drept, nu e la fel de cuprinzător, dar are și părțile lui bune. Nu degeaba a luat trei Oscaruri!


7

Carrie, de Stephen King • Recenzie


Carrie, Carrietta White, este o adolescenta timida si retrasa, care, din copilarie, indura persecutiile si ironiile colegilor de clasa. Umilintele la care o supun devin pentru ea o tortura mentala din care simte ca nu mai poate iesi. Mai mult, este si victima fanatismului religios al mamei sale, o fiinta violenta si brutala. Cand disperarea interioara ajunge la apogeu, Carrie isi redescopera o putere inspaimantatoare – telekinezia – care o transforma intr-un demon razbunator. Caci poate sa miste, sa arunce, sa zdrobeasca si sa incendieze orice de la distanta.


După ce am terminat de citit „Carrie” am mers la maestro Google și am cercetat istoria romanului de debut al lui Stephen King. Am aflat pe această cale că romanul a fost refuzat de mai multe edituri, fiind în cele din urmă aruncat la gunoi de către autor. (Slavă cerului pentru soția lui!) Asta m-a făcut să îmi întăresc ideea că romanul „Carrie” nu e un roman ca oricare altul.

Povestea din carte e intrigantă; ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am cumpărat-o. O să vă mărturisesc și că m-am regăsit în paginile sale — enorm de mult — dar nu asta e important. Important e că romanul „Carrie” spune povestea unei fete care trăiește liceul ca și când ar păși zilnic mai aproape de nucleul iadului, ajungând într-un sfârșit să… explodeze.

Momentul când Carrie își descoperă puterile telekinezice este grozav, și nu o să mint că nu am invidiat-o. O fată batjocorită de către colegi și cunoscuți  fără niciun motiv (colegi care nici măcar nu o cunosc), are dreptul la niște puteri telekinezice cu care să se poată răzbuna puțin, nu? Sentimentul pe care l-am avut când Carrie a început să-și controleze puterile exersând cu patul sau dulapurile din camera ei a fost unul de groază combinată cu o satisfație dulce. 

După cum (cred că) bine știți, Stephen King e un scriitor (preponderent) de romane de groază. În mare parte, m-am așteptat de la Carrie să fie cea, ei bine, de groază, dar nu a fost așa. Mama ei, cea disperată după cuvântul lui Dumnezeu și alte cele, care nu merită să fie măcar numită mamă, este personajul de groază. Cel puțin asta am simțit eu în timp ce citeam.

Sfârșitul a fost… mai mult decât mă așteptam. Am suferit și plâns alături de Carrie, cea blestemată să poarte pe umăr o povară care nu era a ei și care era așezată acolo de o forță nedreaptă. Nimeni în lume nu merită pedeapsa pe care a trebuit ea să o tragă după dânsa, ca un sac plin cu gunoi putred. Nimeni.

Un roman excelent, care nu îți stârnește neamărat groaza, ci o nestăvilită repulsie față de oameni, care de cele mai multe ori, uită că sunt doar niște suflete închise în ambalaje de carne. 


romanul a fost ecranizat în 2013, cu Chloe Moretz în rolul lui Carrie 

V-am convins să citiți cartea? Și dacă ați citit-o, ce impresie v-a lăsat? Vă aștept să împărtășim gânduri. 

2

Eve, de Anna Carey (Primul volum) • Recenzie











Titlul original: Eve
Autor: Anna Carey
Traducători: Bogdan-Alexandru Sasu și Shauki Al-Gareeb
Editura: Leda
Anul apariţiei: 2011

În ultima noapte petrecută în școala de fete unde este elevă, Eve descoperă ceea ce se întâmplă în realitate cu absolventele – și soarta cumplită care le așteaptă. 
Evadând din singurul cămin pe care îl cunoscuse vreodată, ea pornește într-o călătorie lungă, presărată cu piedici înșelătoare, în căutarea unui loc în care să poată supraviețui, Pe drum îl întâlnește pe Caleb, un băiat rebel și dur, care trăiește în sălbăticie. Separată de bărbați întreaga viață, Eve fusese învățată să se teamă de aceștia, dar Caleb îi câștigă treptat încrederea… și inima. 
Când soldații încep să îi vâneze, Eve trebuie să aleagă între adevărata dragoste și propria ei viață.

Sinceră să fiu, nu auzisem mai nimic despre această carte înainte să o cumpăr. O văzusem de mai multe ori în librăria din orașul meu, iar micuțul sinopsis, pe care îl aveți și voi mai sus, m-a făcut să o cumpăr. Poate am stat puțin pe gânduri, dar, credeți-mă, atunci când am citit-o nu am mai stat de loc. 
Am terminat-o doar în trei zile, acțiunea făcându-mă să nu o las din mână pentru câteva ore pe zi. Cred că e și prima care „de aventuri”  pe care am citit-o. Povestea este proiectată în anul 2032, după o teribilă molimă ce a ucis aproape toată rasa umană de pe fața pământului. După câțiva ani de la încetarea acestea, un grup de oameni rămași încearcă să ridice un nou oraș numit „ Noua Americă” sau veți mai regăsi și „Orașul de nisip”, condus de un bărbat ce se intitula „Regele”,cel puțin, asta știu fetele din școala lui Eve.  

Eve este un personaj foarte bine conturat, care la începutul cărții dă un aer de fetiță prostuță dar cu un intelect școlar ridicat. Era foarte drăgălașă alături de prietenele ei, în puținele capitole în care era prezentată la liceu. 

Însă, apariția în viața ei a unei fete pe nume Arden îi dă toată lumea peste cap. Datorită acesteia descoperă un adevăr înfricoșător despre viitorul frumos pe care și-l imagina. Această fată reușește să evadeze din liceu, făcându-o și pe Eve să facă același lucru. Cu câteva obstacole, Eve reușește să evadeze chiar înainte de marea ceremonie de la sfârșitul clasei a 12-a. 

Ajunsă în sălbăticie, Eve trece prin diferite șocuri emoționale datorită priveliștilor pe care le vede: mașini oprite peste tot, case dărâmate, schelete peste tot, poduri rupte, păduri distruse și alte imagini apocaliptice. 

Ajunsă în sălbăticie, aceasta o regăsește pe Arden și îl cunoaște pe Caleb și ceilalți băieți din grupul său de sălbatici. Fiind o persoană foarte importantă pentru rege, Eve este căutată de soldații acestuia. Eve se pierde și simte că lumea ei se destramă. Alături de niște bărbați de care se temea îngrozitor și despre care știa doar lucruri groaznice, Eve se lasă greu convinsă de către aceștia, mai ales, să aibă încredere în Caleb. 

În cele din urmă, Eve află că există un loc unde ar putea să fie în siguranță, atât ea cât și Arden, și, după cum speră ea, și Caleb. Acest loc se numește Califia, și este foarte departe de buncărul în care locuiesc acest grup de sălbatici. 
De aici, vă las pe voi să descoperiți prin ce trece Eve de-a lungul acestei căutări neîncetate a unui log sigur. 

Sinceră să fiu, această carte este o metaforă a zilelor noastre. În primul rând, tot acest vis al fete de liceu este transpus perfect ca vis al oricărei adolescente. O societate în care să poate studia în liniște, să facă ceea ce-i place, să fie în siguranță. Toate aceste dorințe ne induc într-o realitate paralelă, cu care ne hrănim în fiecare zi. Însă, când Eve se ciocnește cu realitatea în care va avea să trăiască, face tot posibilul ca lumea ei perfectă să nu dispară. 

De asemenea, această întâlnire dintre Eve și Caleb este o metaforă a dragostei adevărate. Eve are o părere groaznică despre bărbații, datorită ideii pe care a fost nevoită să o accepte timp de 17 ani „bărbații sunt niște monștrii, toți sunt la fel”. Caleb sparge această prejudecată, făcând-o pe Eve să înțeleagă că oamenii nu sunt așa cum a învățat ea la școală, că toți sunt diferiți în felul lor. 
Mie mi-a plăcut mult la vremea respectivă această carte (acum doi ani), iar acum pot spune că este o carte bună, care merită citită. Vă invit să o lecturați cu mare drag într-o zi ploioasă, îi va dărui mai mult farmec.

Sper să vă placă, vă aștept cu mare drag părerile! 

„O aventură captivantă, de neuitat, și o nouă imagine, plină de prospețime, a ceea ce înseamnă adevărata dragoste.” —Lauren Kate


„-De ce zâmbești?-De nimic,am spus repede.-Îți place să fii urmărită de trupe înarmate? Asta e ideea ta de distracție?-Las-o baltă.-Sau…,a început el, lingând capacul, îmi zâmbeai mie?”

„-Ce faci cu toate cărțile astea?-Fac uneori chestia asta amuzantă, a spus el, oferindu-mi un zâmbet poznaș. Deschid o carte și mă uit la fiecare pagină. Se numește „citire”.

„A învățat atunci un adevăr crucial: că o relație poate fi judecată după lista de lucruri nespuse dintre oameni”
0

Seara cântărețelor, de Lidia Jorge • Recenzie

În garajul unei clădiri din Lisabona, un pian negru cântă singur, fără să fie atins de degetele cuiva, iar muzica lui ajunge până în Africa. Sau, cel puţin, astfel i se relatează publicului povestea formării unui grup muzical compus din cinci tinere femei: Solange, o studentă de nouăsprezece ani, vizitată adesea de „zeul micii poezii“; surorile Nani și Maria Luísa Alcides , soprane cu formaţie clasică; Madalena, „The African Lady“, cea mai tulburătoare voce a grupului, capabilă de extraordinare modulaţii de jazz şi blues; şi, nu în ultimul rând, ambiţioasa Gisela Batista. Dar cât de mult trebuie să sacrifice fiecare pentru a atinge faima? După douăzeci şi unu de ani, Solange, vocea narativă a romanului, ne dezvăluie teribilul secret care a dus la destrămarea grupului.

O carte bună își țese imaginea pe care urmează să o pecetluiască în memoria ta încă de la primele pagini. Știi că o vei ține minte toată viața, că o vei purta cu tine în gând de fiecare dată când se va ivi o ocazie de a o rememora. Acum, după ce am terminat de citit „Seara cântărețelor” de Lidia Jorge, pot spune cu zâmbetul pe buze că mă bucur că voi avea ca tovarăș de drum niște cuvinte atât de bine alese.

Dacă o veți citi, veți vedea că am dreptate. Asta dacă sunteți amatori ai literaturii de calitate. În mare, romanul începe cu un artificiu compozițional. Vocea narativă, Solange de Matos, se regăsește în „Seara clipei prezente”, la un spectacol aniversar pentru trupa de tinere din care făcuse parte în urmă cu douăzeci și unu de ani. Atenția și luminile sunt îndreptate spre cele patru (în loc de cinci) membre ale vechii formații Calypso. Atenția naratoarei este însă îndreptată spre creatoarea grupului, spre „maestrina”, spre cea care va deveni o ștampilă în viața ei, o călăuză către viitor, Gisela Batista. Își face apariția mai apoi un invitat surpriză al emisiunii. Gisela Batista este întrebată de moderator unde este a cincea membră a grupului, iar Gisela povestește o minciună. Adevărul despre membra lipsă îl aflăm abia după ce pornim alături de Solange într-o cursă înapoi în trecutul ei, înapoi la începuturile grupului.

Romanul are douăzeci de capitole care conțin povestea propriu-zisă prin care cele cinci fete (surorile Alcides, Madalina Micaia, Gisela Batista și Solange) s-au unit într-un grup care voia să cucerească lumea cu muzica lor. Sau aș putea spune retrospectiva lui Solange, autoarea tuturor versurilor pe care fetele aveau să le pună pe muzică în studioul de înregistrări.
Aflăm că „uneori, e prea sinuos drumul care duce la succes” și că „cei care ne iubesc cel mai mult ne împiedică cel mai tare”. Rețeta succesului este scrisă de către Gisela Batista. Fiecare dintre cele cinci fete trebuie să renunțe la avea orice legătură sentimentală. Unele dintre ele respectă regula. Altele se abat de la ordin și ajung să plătească atât de scump, încât toate visurile și planurile fetelor se dau peste cap la 360 de grade.
Romanul e piperat cu toate aromele. Cunoaștem etapele obținerii unei cariere de success, sacrificiile pe care trebuie să la facă o persoană pentru a atinge absolutul. Mai apoi, dragostea. Romantismul pune stăpânire pe Solange de Matos și o transformă într-o textieră îndrăgostită nu de versuri, ci de un suflet. Puțin umor cu gust pe ici pe colo. Statutul femeii la sfârșit de secol XX. Apariția de sub cortină a zeului tehnologiei și saltul uriaș al omenirii de la un secol la altul. Atâtea învățături pot fi extrase din paginile acestui roman. De-am avea timp să le notăm pe toate !
Lisabona ne este pictată din perspectiva protagonistei într-o aură desăvârșită. Am descoperit prin intermediul ochilor ei un oraș pe care, deși nu l-am văzut niciodată, am putut să îl schițez pe un trepied mental.

Am învățat multe, și mă bucur de asta. Am învățat că trebuie să te gândești de mai multe ori înainte de a face un pas, pentru a cântări taberele. Epilogul ne aduce în prezent, unde Solange, având 41 de ani, locuiește singură. Părinții ei au murit între timp, lăsând-o cu un gol în minte și în suflet. Felul în care sfârșește această poveste m-a făcut să mă gândesc dacă succesul merită să-ți sacrifici fericirea domestică pentru a te face văzut și auzit de întreaga lume. 
Rămân și câteva întrebări fără răspuns după ce am terminat de citit romanul. De ce și-a lăsat Solange iubitul să plece ? De ce a fost atât de slabă în fața Giselei Batista ? De ce ajung cele două să dispute ceva ce nu ar fi trebuit ? De ce este viața așa cum e ? Mă gândesc serios dacă să îi trimit (sau nu) un email scriitoarei.
Ca un round up, am să plasez cu drag această poveste în amintirile mele și în rafturile cu cărți, pentru a putea reveni și peste ani la ea.
„fericirea vine cu pași mici, dar când te părăsește, pleacă în salturi mari”

„Arta este deasupra oricărui adevăr, și se poate atinge un nivel bun numai înfruntând adevărul.”

„Putem să facem cât suntem în stare să facem. Între cer și pământ, singura distanță suntem noi.”

„Prima ipoteză pe care oamenii o avansează când o fată nu asistă la examenul de abilitate al profesorului ei și la o jumătate de duzină de cursuri este imediat asociată imaginii inevitabile a dragostei.”

„Fiindcă ce e viața, dacă nu o simplă ocazie? Indiferent că profiți sau nu de ea, viața tot se termină.”

Versuri din Afortunada, single-ul emblematic al celor cinci fete: 
„Are dragoste, dar n-are iubit
Are o locuință, dar n-are casă
Are noroc și nu dorește nimic.”

„Fericirea e un corp care nu se descompune în elementele lui, poate fi numită, dar nu descrisă, și de aceea sunt atât de puține relatări ale acestei stări sufletești.”

„Ce are fericirea revoltător e rapiditatea cu care această stare transformă persoana atinsă într-o insulă de triumf.”

„trecutul, trecutul care tace și care niciodată nu e mut”

„Când ești îndrăgostit, nimeni nu are dreptul să intervină. Totul contează când ești îndrăgostit, minut după minut, secundă după secundă. Cu cât îți umpli mai mult sacul, cu atât ai mai mult să te hrănești în viitor. Asta nu ți se întâmplă de două ori în viață.  Și viața e interesantă doar atâta timp cât durează această aventură, sau cât o aștepți, sau cât îți amintești de ea.”

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru șansa de a citi acest roman. (în caz că doriți să comandați cartea, click aici)



0

Divergent, de Veronica Roth • Recenzie

Dacă sunteți în căutarea curajului, ați ajuns unde trebuie.
Chicago distopic. America postbelică (sau așa tind eu să cred). Orașele sunt organizate în facțiuni. Oamenii sunt obligați să urmeze anumite reguli. Nimeni nu are voie să treacă limita acestor reguli. Totul e înregimentat. Iar în cazul în care ești diferit, adică divergent, ești, ei bine, ca și mort.

Beatrice, sau cum îi place ei, Tris, protagonista, decide să își lase căminul în urmă, luând o decizie care îi va schimba viața radical. Face un lucru pentru propria persoană, ceea ce e în disconcordanță cu ideile facțiunii sale. Facțiunea din care fac partea ea și familia ei, Abnegația, își concentrează atenția asupra ajutorului celorlalți. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Toți cei din Abnegație pun pe primul loc bunăstarea celuilalt, în locul ajutării propriilor lor persoane. Celelalte patru facțiuni (Neînfricații, Erudiții, Prietenia și Candoarea) vizează, fiecare în parte, anumite ideologii care duc la prosperitatea și buna continuitate a orașului.


Când tinerii ating vârsta de 16 ani, sosește un moment important în viața lor când trebuie să-și decidă soarta pe care vor să o urmeze. Un test prin care li se testează personalitatea și modul de gândire le poate spune în ce facțiune se potrivesc, și rămâne la latitudinea fiecăruia ce alege să facă mai departe. Să rămână cu familia, sau să-și urmeze dorințele?


Am auzit în primă instanță despre această carte că se încadrează în același tipar cu Jocurile foamei, și nu am vrut să o citesc decât din curiozitate. Nu m-a lăsat fără suflare, nu m-a uimit, nu mi-a adus nimic nou în viață. Totuși, are și părți bune. Tris e diferită de familia ei și facțiunea în care a copilărit. Alege să facă ce crede că e mai bine pentru ea. Alege să exploreze și să experimenteze, să învețe ce înseamnă să trăiești la limită. Mi-a plăcut asta. Ce nu mi-a plăcut a fost lipsa acelei voci care să mă facă să mă apropii mai mult de personaje. Îmi aduc aminte când am citit Jocurile foamei și am simțit-o pe Katniss aproape. 


Lipsesc figurile de stil cu desăvârșire. În unele momente am urât-o pe Veronica Roth. Tris trece foarte ușor de la ură la compasiune pentru aceeași persoană. M-am identificat cu ea în multe privințe. Faptul că e altfel decât ceilalți o face să se transforme imediat într-o țintă. Are un spirit de nestăvilit și e o apariție vibrantă și exotică.

Am așteptat cam jumătate de roman să apară vestitul Tobias. Am râs de mine când mi-am dat seama că el fusese acolo de la bun început. E palpitantă acțiunea. Te face să vrei să fii acolo cu ei, să te urci alături de Tris pe roata de la carusel și să privești cerul, să sari în trenul Neînfricaților și să te lași purtat de necunoscut.

(În cazul în care vreți să vă testați apartenența la o facțiune, uitați aici un quiz. Eu sunt Divergentă, desigur.)
(Romanul a fost și ecranizat în acest an.)
Întrebare: Vouă ce v-a transmis acest roman?

2

Luiza Textoris, de Corin Braga • Recenzie

Date tehnice:
Titlu: Luiza Textoris
Autor: Corin Braga
Editura: Polirom, 2012

Număr de pagini: 376

Luiza Textoris este o fata cu nasul cirn si ochi exoftalmici careia ii place atit de mult sa viseze, incit sfirseste prin a nu mai distinge delirul de realitate. Fascinata de trairile onirice, ea isi creeaza dubli de vis ca sa exploreze lumi paralele, contorsionate, intrepatrunse cu realitatea de zi cu zi. In acelasi timp, inevitabil, are de suportat consecintele in viata normala: dedublare, schizofrenie, personalitate multipla. Starile de somn paradoxal si apoi de trezie paradoxala creeaza o arhitectura etajata, cu planuri suprapuse si incrucisate, in care personajele se comporta in realitate ca si cum ar visa si in cosmar ca si cum ar fi lucide. Romanul uneste vizionarismul psihedelic romantic cu universurile virtuale postmoderne.Luiza Textoris este al treilea roman din ciclul Noctambulii, dupa Claustrofobul si Hidra.

„Luiza Textoris era o fată cu nasul cârn şi ochi exoftalmici. 
Îi plăcea să doarmă, fiindcă în fiecare noapte în interiorul capului, pe spatele pleoapelor închise, i se deschidea o sală de cinematograf.”

Când am prins pentru prima oară cartea asta în mâini, nu știam de unde să o iau. Am citit-o cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură și Traduceri din Iași, sau mai pe scurt FILIT, în cadrul căruia s-au organizat o puzderie de concursuri și activități. Mai mare dragul îți era să te simți elev. Concursul în care era inclusă și cerința de a citi și „Luiza Textoris” de Corin Braga cerea elevilor să evalueze cărțile citite cu un punctaj, iar la final se făcea o sumă și se alegea un câștigător.

Trecând peste detaliile care țin de practică, am să intru în universul Luizei, care e imposibil să nu vrăjească. Țin minte că atunci când dădeam paginile, căscam ochii tot mai mult și mă întrebam, ducându-mi degetul la bărbie, dacă asta CHIAR e o carte scrisă de un autor român.
Nu seamănă deloc cu nicio operă care prefigurează în programa școlară; tocmai asta m-a scos dintre cărțile de variante și m-a așezat frumușel pe pat, cu cartea lui Braga în brațe.

Luiza e o aventurieră, adolescenta fascinată de tainele conștiinței umane și ale visului în principal. Scena din incipitul romanului e delicioasă:

„Ori de câte ori se întâmpla să nu viseze, Luiza se simţea fragilă şi neajutorată. În ziua aceea nu îşi găsea locul între oameni şi avea impresia că îi lipseşte ceva important, că viaţa nu merită trăită. Mama ei, Regine Textoris, o femeie înaltă, rece, cu obraji de marmură portocalie străbătută de firişoare roşii, o lua în derâdere de fiecare dată când, neatentă, neajutorată, navigând încă printre imaginile din vis, Luiza se împiedica de cum ieşea din cameră.
— Cineva e îmbufnat în dimineaţa asta?
— Eu nu, spuse Luiza, eu sunt o extraterestră. Nu ştiu de ce m‑aţi mai înfiat…
— A, acum începe povestea cu romanul familial…, se lămuri Michael Textoris, aruncând cât colo cravata, al cărei nod nu îi izbutea nicicum.
— Seamănă cu Emma, comentă Regine.
— Nu semăn cu nimeni, eu sunt Peter Pan, bombăni Luiza, împleticindu‑se în cămaşa de noapte către sala de baie.8
— Eşti fată, nu poţi fi Peter Pan, eventual doar Wendy, aruncă în urma ei Michael Textoris.”

Și asta nu e tot. Nu numai că abordează o tematică ce se pliază într-un mod înfiorător cu mintea tinerilor de astăzi, dar în aventurile Luizei în lumea tenebroasă a viselor i se alătură Fulviu, un fel de dublu masculin al tinerei cu nasul cârn și ochi exoftalmici.

Ce poate fi mai frumos decât asta? Să te întinzi în pat și să îți controlezi visele?

Da, asta am spus și eu înainte de a depăși o jumătate din roman. Știți vorba aia, nimic din ce e bun nu durează la nesfârșit. Cei doi tineri și-au creat în visele lor câte un dublu, Fulviu pe Anir iar Luiza pe Adela. Aceste două dubluri sunt proiecții onirice îmbunătățite ale celor doi. Cei doi încep să viseze împreună, dacă așa ceva poate suna cât de cât normal. Își procură împreună un jurnal al viselor în care își notează însemnări noi din povestea dublurilor din vise. Aici apare un impas în citirea acestui roman și poate singurul minus pe care aș putea să i-l atribui și reproșez lui Corin Braga. Narațiunea realității se împletește cu narațiunea viselor și la un moment dat nu mai știi ce e adevărat și ce e oniric. Nu mai știam când Luiza e trează cu adevărat și nici când doarme. Așa cum nici ea ajunge să nu mai știe la un moment dat.

Povestea misterioasă a familiei Textoris se extinde atunci când Luiza își dă seama de secretele pe care le ascunde mama sa, Regine. Am să încerc să nu dau spoilere, așa că nu vă spun mai multe. Ca impuls către lectură, vă zic că aș fi dat o zi din viața mea ca să pot pătrunde măcar câteva ore cu Luiza în lumea țesută de mintea ei. Am recomandat acest roman tuturor adolescenților care au dubii în privința talentelor românești. Prea mult 50 Shades of Grey, prea mult Divergent sau The Fault in Our Stars. 
Adevărata literatură o avem sub nasul nostru. Ce ne oprește din a deschide cutia Pandorei?

„Luiza Textoris”  e unul din romanele mele preferate care secretă acel gen de epic de care nu te mai saturi și pe care ajungi să îl trăiești chiar tu însuți, în subconștientul tău. E ca o ciocolată pe care o mănânci și care cu fiecare mușcătură ți se pare că devine tot mai delicioasă.

Și în fond, Luiza știe prea bine că nicio realitate nu bate visul:

„Câtă vreme visez, nu mă simt amenințată. Indiferent cât de îngrozitoare sunt visele.”