2

Eve, de Anna Carey (Primul volum) • Recenzie











Titlul original: Eve
Autor: Anna Carey
Traducători: Bogdan-Alexandru Sasu și Shauki Al-Gareeb
Editura: Leda
Anul apariţiei: 2011

În ultima noapte petrecută în școala de fete unde este elevă, Eve descoperă ceea ce se întâmplă în realitate cu absolventele – și soarta cumplită care le așteaptă. 
Evadând din singurul cămin pe care îl cunoscuse vreodată, ea pornește într-o călătorie lungă, presărată cu piedici înșelătoare, în căutarea unui loc în care să poată supraviețui, Pe drum îl întâlnește pe Caleb, un băiat rebel și dur, care trăiește în sălbăticie. Separată de bărbați întreaga viață, Eve fusese învățată să se teamă de aceștia, dar Caleb îi câștigă treptat încrederea… și inima. 
Când soldații încep să îi vâneze, Eve trebuie să aleagă între adevărata dragoste și propria ei viață.

Sinceră să fiu, nu auzisem mai nimic despre această carte înainte să o cumpăr. O văzusem de mai multe ori în librăria din orașul meu, iar micuțul sinopsis, pe care îl aveți și voi mai sus, m-a făcut să o cumpăr. Poate am stat puțin pe gânduri, dar, credeți-mă, atunci când am citit-o nu am mai stat de loc. 
Am terminat-o doar în trei zile, acțiunea făcându-mă să nu o las din mână pentru câteva ore pe zi. Cred că e și prima care „de aventuri”  pe care am citit-o. Povestea este proiectată în anul 2032, după o teribilă molimă ce a ucis aproape toată rasa umană de pe fața pământului. După câțiva ani de la încetarea acestea, un grup de oameni rămași încearcă să ridice un nou oraș numit „ Noua Americă” sau veți mai regăsi și „Orașul de nisip”, condus de un bărbat ce se intitula „Regele”,cel puțin, asta știu fetele din școala lui Eve.  

Eve este un personaj foarte bine conturat, care la începutul cărții dă un aer de fetiță prostuță dar cu un intelect școlar ridicat. Era foarte drăgălașă alături de prietenele ei, în puținele capitole în care era prezentată la liceu. 

Însă, apariția în viața ei a unei fete pe nume Arden îi dă toată lumea peste cap. Datorită acesteia descoperă un adevăr înfricoșător despre viitorul frumos pe care și-l imagina. Această fată reușește să evadeze din liceu, făcându-o și pe Eve să facă același lucru. Cu câteva obstacole, Eve reușește să evadeze chiar înainte de marea ceremonie de la sfârșitul clasei a 12-a. 

Ajunsă în sălbăticie, Eve trece prin diferite șocuri emoționale datorită priveliștilor pe care le vede: mașini oprite peste tot, case dărâmate, schelete peste tot, poduri rupte, păduri distruse și alte imagini apocaliptice. 

Ajunsă în sălbăticie, aceasta o regăsește pe Arden și îl cunoaște pe Caleb și ceilalți băieți din grupul său de sălbatici. Fiind o persoană foarte importantă pentru rege, Eve este căutată de soldații acestuia. Eve se pierde și simte că lumea ei se destramă. Alături de niște bărbați de care se temea îngrozitor și despre care știa doar lucruri groaznice, Eve se lasă greu convinsă de către aceștia, mai ales, să aibă încredere în Caleb. 

În cele din urmă, Eve află că există un loc unde ar putea să fie în siguranță, atât ea cât și Arden, și, după cum speră ea, și Caleb. Acest loc se numește Califia, și este foarte departe de buncărul în care locuiesc acest grup de sălbatici. 
De aici, vă las pe voi să descoperiți prin ce trece Eve de-a lungul acestei căutări neîncetate a unui log sigur. 

Sinceră să fiu, această carte este o metaforă a zilelor noastre. În primul rând, tot acest vis al fete de liceu este transpus perfect ca vis al oricărei adolescente. O societate în care să poate studia în liniște, să facă ceea ce-i place, să fie în siguranță. Toate aceste dorințe ne induc într-o realitate paralelă, cu care ne hrănim în fiecare zi. Însă, când Eve se ciocnește cu realitatea în care va avea să trăiască, face tot posibilul ca lumea ei perfectă să nu dispară. 

De asemenea, această întâlnire dintre Eve și Caleb este o metaforă a dragostei adevărate. Eve are o părere groaznică despre bărbații, datorită ideii pe care a fost nevoită să o accepte timp de 17 ani „bărbații sunt niște monștrii, toți sunt la fel”. Caleb sparge această prejudecată, făcând-o pe Eve să înțeleagă că oamenii nu sunt așa cum a învățat ea la școală, că toți sunt diferiți în felul lor. 
Mie mi-a plăcut mult la vremea respectivă această carte (acum doi ani), iar acum pot spune că este o carte bună, care merită citită. Vă invit să o lecturați cu mare drag într-o zi ploioasă, îi va dărui mai mult farmec.

Sper să vă placă, vă aștept cu mare drag părerile! 

„O aventură captivantă, de neuitat, și o nouă imagine, plină de prospețime, a ceea ce înseamnă adevărata dragoste.” —Lauren Kate


„-De ce zâmbești?-De nimic,am spus repede.-Îți place să fii urmărită de trupe înarmate? Asta e ideea ta de distracție?-Las-o baltă.-Sau…,a început el, lingând capacul, îmi zâmbeai mie?”

„-Ce faci cu toate cărțile astea?-Fac uneori chestia asta amuzantă, a spus el, oferindu-mi un zâmbet poznaș. Deschid o carte și mă uit la fiecare pagină. Se numește „citire”.

„A învățat atunci un adevăr crucial: că o relație poate fi judecată după lista de lucruri nespuse dintre oameni”
Reclame
5

Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere, de Jennifer E. Smith • Recenzie

Cine și-ar fi închipuit că patru minute ar putea schimba totul? Pentru tânara de șaptesprezece ani, Hadley Sullivan, această zi pare să fie una dintre cele mai rele de pana acum…
Tocmai a pierdut avionul, este blocată în aeroportul JFK din New York si e pe cale să întarzie la nunta propriului ei tata, care se casătorește, pentru a doua oara, la Londra, cu o femeie pe care n-a văzut-o în viața ei. Apoi, așteptând să se îmbarce în urmatorul avion, îl întâlneste pe Oliver. E britanic. Și e foarte drăguț. Și o va însoți în noul ei zbor.
Călătoria de-o noapte trece cât ai clipi, iar Hadley si Oliver se pierd unul de altul în aglomerația din aeroport, la sosire. Îi va aduce oare soarta din nou împreună? Desfășurată pe parcursul a douazeci si patru de ore, povestea lui Hadley si a lui Oliver ne vorbețte despre relațiile de familie, despre a doua șansă și despre dragostea la prima vedere.

Recenzie

În drum spre aeroport, Hadley Sullivan simte cum explodează. Trebuie să zboare spre Londra unde tatăl ei se va recăsători. După părerea mamei ei, pare a fi o idee bună. Când va parcurge împreună cu nepoții ei albumul de nuntă al tatălui ei, n-ar fi păcat ca ea să nu apară acolo, nu-i așa?

Cât Hadley se învârtea de colo-colo prin aeroport, avionul său decolează fără ca aceasta să obeserve. Patru minute au făcut diferența.
Face rost de un bilet pentru următorul zbor care este abia peste trei ore. 
Alege să stea locului până la următorul zbor, dar se simte atât de sufocată de toate, încât îi vine ideea de a lăsa în grijă bagajul său unei femei care stă chiar lângă ea. Aceasta refuză speriată și aici facem cunoștință cu personajul de care ne vom îndrăgosti cu toatele, Oliver. 
Acesta este un băiat înalt cu ochii cu părul zburlit castaniu și cu o gogoașă în mână.
„-Pot să am eu grijă, se oferă băiatul de dincolo de interval, și Hadley îl privește-îl privește de-a binelea-pentru prima oară.”
Hadley simte o atracție interesantă de acest băiat. 

Povestea celor doi evoluează ușor în aeroport, chiar și în avionul pe care se pare, amândoi trebuie să-l ia. Cei doi discută în toate cele șapte ore, dar când cei doi se ridică din locurile lor…

Cât fugeam de sora mea prin casă, căci mă speria cu niște lucruri, am ajuns în bibliotecă. Mi-am amintit că vreau să citesc două cărți, printre care și Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere. Am început să o citesc și m-am rupt rapid de ceea ce se întâmpla în jurul meu, cartea m-a vrăjit pe loc. Dat și faptul că am terminat-o într-o singură zi, cu pauză de biscuiți.

Să știți că, personajul masculin din această carte, Oliver, mi-a adus aminte de Harry Styles. Fie din cauza descrierii fizice, fie că visez zilnic la el. Însă, gândindu-mă și la acest fapt, cartea a devenit ca un fanfiction. Și iată-mă  imaginându-mi-l pe Oliver ca fiind Harry.
Oricum, această carte nu este numai despre Harry, he, he, scuze, Oliver, ci este și despre această iubire care se înfiripă într-un loc așa, neconvențional? Aceștia doi impart informații cât pot în timpul zborului și după momentul incitant, totul se tulbură, pentru că Oliver dispare și Hadley simte cum s-a pierdut. 
Faptul că ea dispare la fel cum a venit de la momentul important la care participă, doar pentru a se convinge de ceva în legătură cu Oliver, mă face să îmi doresc să-mi întâlnesc și eu așa iubirea vieții mele.


M-am îndrăgostit de Oliver cu fiecare frază rostită de el, m-am îndrăgostit de simțul umorului pe care-l deține acesta și pentru că citește literatură de calitate. Am adorat momentele în care Oliver o tachina pe Hadley în legătură cu faptul că ea este o fată americană care trece prin școală fără să pună mâna pe cărți bune. Însă Hadley îl surprinde cu exemplarul său Prietenul nostru comun pe care l-a primit de la tatăl ei în timpul vacanței de la schi.

Această carte este cu siguranță o carte palpitantă, se desfășoară de-a lungul unei singure zile, atât de încărcată cu acțiune și dragoste.


*mă opresc aici, pentru că e probabil să dau câteva spoilere și știm cu toții că urâți asta*

Sper că v-am convis să o citiți, spor!
                                                                                                          Ne citim! 
Iolanda!

4

Zi după zi, de David Levithan • Recenzie


Un adolescent care-şi spune, simplu, A, se trezeşte în fiecare dimineaţă într-un alt trup, trăind o altă viaţă. Niciodată nu e prevenit în legătură cu locul unde se va afla sau persoana în trupul căreia va fi. A s-a împăcat cu situaţia lui şi chiar şi-a stabilit câteva reguli „de supravieţuire”: Niciodată să nu se ataşeze prea tare. Să evite să fie remarcat. Să nu se implice. Totul până într-o zi când se trezeşte în corpul lui Justin şi o cunoaşte pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplică. Pentru că, în sfârşit, a găsit pe cineva alături de care vrea să rămână pentru totdeauna, zi după zi.



 Dacă ați trăit măcar o dată senzația de fluturi în stomac (sau fluturi prin toate venele, mâncărimi ale gingiilor, starea permanentă de visare, gânduri juvenile sau v-ați trezit zâmbind de unii singuri în autobuz), atunci înțelegeți ce vrea Levithan să spună.
Personajul principal al cărții „Zi după zi” de David Levithan e nimeni altul decât A., un suflet (?) aș putea spune, care în fiecare altă dimineață se trezește într-un nou trup. Ideea asta stârnește o oarecare curiozitate, nu-i așa? Cam ăsta a fost și unul din motivele pentru care m-am apucat să citesc acest roman.

Nimic nou în viața lui A. până în clipa în care se trezește în corpul unui tânăr care are o iubită, pe Rhiannon. Rhiannon, fata care îl aruncă pe A. într-o altă lume, care îl face să pice într-un univers necunoscut lui. Vă sună cunoscut? Mie da.

E interesant punctul de vedere pe care îl impune Levithan. Nu am mai întâlnit până acum o carte cu o astfel de perspectivă (subiectivă, dar oarecum obiectivă, căci îi cunoaștem prin intermediul lui A. și pe cei în ale căror trupuri se trezește în fiecare zi.

Cel mai mult mi-a plăcut ideea de materialitate a corpului uman pe care am regăsit-o în paginile cărții. În definitiv, corpurile noastre sunt doar ambalaje, nimic mai mult, prin urmare sufletul nu are gen, el nu e feminin sau masculin, ci pur și simplu iubești fără să ții cont de nimic altceva în afara sentimentelor tale.


Singurul minus pe care l-aș putea acorda este pentru lipsa expozițiunii. Ni se trântește în față o intrigă, fără să ni se explice exact care e povestea lui A. Pe lângă asta, acțiunea se pierde la un moment dat, totul transformându-se într-un tumult de detalii și sentimente în care te pierzi și uiți ce se întâmplă. În rest, totul e formidabil și foarte frumos conturat. Sfârșitul este, ei bine, neașteptat… atât vreau să vă divulg. Sper că v-am convins să puneți mâna pe carte. 

„Diavolul nu obligă pe nimeni să facă ceva. Oamenii fac anumite lucruri și apoi dau vina pe diavol.”

„oamenii normali simt dorința să ia un moment și să-l facă să dureze veșnic”

„Când prima dragoste se sfârșește, cei mai mulți oameni știu că vor veni și altele. N-au terminat cu iubirea, iubirea nu a terminat cu ei. Nu va fi niciodată la fel ca prima, dar va fi mai bună în diferite feluri.”

„Devotament neîntemeiat. Acceptarea fricii de a fi cu persoana nepotrivită pentru că nu reușești să faci față fricii de a fi singur.”

„Toți vrem ca totul să fie bine. Nici măcar nu ne dorim să fie fantastic sau splendid sau nemaipomenit. Ne mulțumim să acceptăm să fie bine, fiindcă în majoritatea timpului bine e de ajuns.”



2

Tag: Summertime Madness

Am primit acest tag de la Din dragoste pentru cărți și The land of books (mulțumiri dragelor de Alina și Angela)

1. Arată o carte cu o copertă care să inspire vara! de exemplu: soare, mare etc.

Am citit această carte (extraordinară!) acum trei ani. Am cumpărat-o de la o „librărie” improvizată de pe plaja din Venus (stațiunea). Țin minte că era ultimul exemplar, iar vânzătoare mi-a făcut și o reducere. E o lectură neașteptată. Până la jumătatea cărții nu îi găsești rostul, dar după ce treci de acea jumătate, ajungi să te „îneci în mare”, la figurat vorbind. Adică te pierzi în carte și nu te mai poți opri din citit. Desigur, depinde de gusturi. E o lectură perfectă pentru zilele de vară pe lângă mare.

2. Alege un loc fictiv care ar fi destinatia perfectă pentru vacanța de vară.

Nu mă pot decide între Țara Minunilor și Regatul Grisha (din „Regatul Umbrelor” de Leigh Bardugo). Dar cred că le pot vizita pe rând, nu-i așa?

3. Esti pe cale să pleci cu avionul până la locul tău de vacantă. Ce carte îti iei cu tine cât o să dureze tot zborul?

Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov. La un moment dat în carte, Margareta își ia zborul pe deasupra Moscovei. Ar fi mult mai simplu să mă îmbrac în pielea personajului ei!

4. Ai un caz de sumertime sadness, ce carte alegi pentru a-ti reda zâmbetul pe buze?

Nimic nu m-a făcut să râd mai tare decât „Moromeții” lui Marin Preda. Ilie Moromete vindecă depresii!


5. Esti pe plajă singur/ă, ce personaj fictiv ai vrea ca si companie (beach babe, if you now what I mean)? (puteți alege mai mulți)

• Frații Salvatore (cei din cărți, nu serial); nu am explicație pentru asta; sunt perfecți și atât.





Frații Winchester pentru că perfecțiunea are nevoie de două componente.





6. Pentru a-ți asorta înghețata, vrei un ice cool sidekick (n-am idee cum să traduc asta ca să aibă sens). Ce personaj sidekick alegi?

Imaținați-vă câtă înghețată aș putea avea dacă aș fi însoțită de minunatul și inconfundabilul Harry Potter.
7. Împarte atmosfera de vară! Cui ii dai tagul mai departe?

Dau acest tag către: Blogul unei cititoare de cursă lungă și Cărți nemuritoare , dar simțiți-vă liberi să-l preluați indiferent dacă v-am dat sau nu tag-ul. 

2

Umanitatea • Subiect tabu și pe cale de dispariție

Te gândești, într-o seară toridă de august, să ieși afară, să te plimbi, să vezi apusul, să mărșăluiești pe străzi pur și simplu și fără țintă. 

Te gândești într-o dimineață să ieși la alergat, să te pierzi pe străzile din cartierul tău, să spinteci cerul cu privirea și să nu îți pese de altceva cu excepția muzicii care îți saltă în urechi.

Te gândești pur și simplu că ar fi frumos să spargi rutina în bucăți și să faci altceva, să faci ceva împotriva firii tale, să schimbi ceva la tine, la univers.


Mă mai paște câte un gând din acesta câteodată. Uneori trec la fapte. Inspir și expir. Străzile sunt străbătute de trupuri greoaie, cu chipuri întunecate. Când mergi pe stradă, te aștepți să vezi oameni. În loc de asta, vezi niște bucăți de carne închise în propria lume.

O rog pe doamna de la chioșcul cu ziare să îmi spună ce titlu se vinde săptămâna asta cu Ziarul de Iași. Nu uită să mă scruteze. Te privește exact ca atunci când vânzătorii de chilipiruri vor să se asigure dacă te afli acolo ca să te holbezi sau ca să cumperi. Stă pe gânduri și apoi îmi răspunde, cu duritate și dispreț în glas. Eu nu știu dacă să mă ascund sub pământ sau să îi dau o lopată în cap. Unii oameni uită că fiecare individ își cară zilnic pe umeri povestea. Fiecare ar povestea lui, cu intrigile și problemele sale. Fiecare se luptă cu ceva zilnic. Așa că, oameni buni, când cineva vă vorbește, ar fi de apreciat să îi răspundeți, nu să îi călcați în picioare bunul simț. 

Mă gândesc că sunt eu prea frustrată de ceea ce văd zilnic. Poate nu e chiar așa cum văd ochii mei. Poate, pur și simplu, așa sunt oamenii. Ciudați. Dar nu ciudați în sensul bun al cuvântului, adică misterioși și diferiți, ci înspăimântător de înciudați în condiția lor. Mă întreb uneori, când merg pe stradă sau în piață, dacă unii oameni își toarnă venin în ochi și în suflet când se trezesc dimineața.

Am și eu, ca toată lumea, zile în care mă simt mai bine decât altădată, și mi se hărăzește mie să le zâmbesc oamenilor pe stradă. Fără motive. Pur și simplu să le zâmbesc. De unde, când toți se uită în altă parte, se complac în tragismul vieții de zi cu zi, apoi se duc acasă și își bagă creierul în mașina de spălat a mass-mediei (televizorul).

Ghandi zicea prea bine:
0

Seara cântărețelor, de Lidia Jorge • Recenzie

În garajul unei clădiri din Lisabona, un pian negru cântă singur, fără să fie atins de degetele cuiva, iar muzica lui ajunge până în Africa. Sau, cel puţin, astfel i se relatează publicului povestea formării unui grup muzical compus din cinci tinere femei: Solange, o studentă de nouăsprezece ani, vizitată adesea de „zeul micii poezii“; surorile Nani și Maria Luísa Alcides , soprane cu formaţie clasică; Madalena, „The African Lady“, cea mai tulburătoare voce a grupului, capabilă de extraordinare modulaţii de jazz şi blues; şi, nu în ultimul rând, ambiţioasa Gisela Batista. Dar cât de mult trebuie să sacrifice fiecare pentru a atinge faima? După douăzeci şi unu de ani, Solange, vocea narativă a romanului, ne dezvăluie teribilul secret care a dus la destrămarea grupului.

O carte bună își țese imaginea pe care urmează să o pecetluiască în memoria ta încă de la primele pagini. Știi că o vei ține minte toată viața, că o vei purta cu tine în gând de fiecare dată când se va ivi o ocazie de a o rememora. Acum, după ce am terminat de citit „Seara cântărețelor” de Lidia Jorge, pot spune cu zâmbetul pe buze că mă bucur că voi avea ca tovarăș de drum niște cuvinte atât de bine alese.

Dacă o veți citi, veți vedea că am dreptate. Asta dacă sunteți amatori ai literaturii de calitate. În mare, romanul începe cu un artificiu compozițional. Vocea narativă, Solange de Matos, se regăsește în „Seara clipei prezente”, la un spectacol aniversar pentru trupa de tinere din care făcuse parte în urmă cu douăzeci și unu de ani. Atenția și luminile sunt îndreptate spre cele patru (în loc de cinci) membre ale vechii formații Calypso. Atenția naratoarei este însă îndreptată spre creatoarea grupului, spre „maestrina”, spre cea care va deveni o ștampilă în viața ei, o călăuză către viitor, Gisela Batista. Își face apariția mai apoi un invitat surpriză al emisiunii. Gisela Batista este întrebată de moderator unde este a cincea membră a grupului, iar Gisela povestește o minciună. Adevărul despre membra lipsă îl aflăm abia după ce pornim alături de Solange într-o cursă înapoi în trecutul ei, înapoi la începuturile grupului.

Romanul are douăzeci de capitole care conțin povestea propriu-zisă prin care cele cinci fete (surorile Alcides, Madalina Micaia, Gisela Batista și Solange) s-au unit într-un grup care voia să cucerească lumea cu muzica lor. Sau aș putea spune retrospectiva lui Solange, autoarea tuturor versurilor pe care fetele aveau să le pună pe muzică în studioul de înregistrări.
Aflăm că „uneori, e prea sinuos drumul care duce la succes” și că „cei care ne iubesc cel mai mult ne împiedică cel mai tare”. Rețeta succesului este scrisă de către Gisela Batista. Fiecare dintre cele cinci fete trebuie să renunțe la avea orice legătură sentimentală. Unele dintre ele respectă regula. Altele se abat de la ordin și ajung să plătească atât de scump, încât toate visurile și planurile fetelor se dau peste cap la 360 de grade.
Romanul e piperat cu toate aromele. Cunoaștem etapele obținerii unei cariere de success, sacrificiile pe care trebuie să la facă o persoană pentru a atinge absolutul. Mai apoi, dragostea. Romantismul pune stăpânire pe Solange de Matos și o transformă într-o textieră îndrăgostită nu de versuri, ci de un suflet. Puțin umor cu gust pe ici pe colo. Statutul femeii la sfârșit de secol XX. Apariția de sub cortină a zeului tehnologiei și saltul uriaș al omenirii de la un secol la altul. Atâtea învățături pot fi extrase din paginile acestui roman. De-am avea timp să le notăm pe toate !
Lisabona ne este pictată din perspectiva protagonistei într-o aură desăvârșită. Am descoperit prin intermediul ochilor ei un oraș pe care, deși nu l-am văzut niciodată, am putut să îl schițez pe un trepied mental.

Am învățat multe, și mă bucur de asta. Am învățat că trebuie să te gândești de mai multe ori înainte de a face un pas, pentru a cântări taberele. Epilogul ne aduce în prezent, unde Solange, având 41 de ani, locuiește singură. Părinții ei au murit între timp, lăsând-o cu un gol în minte și în suflet. Felul în care sfârșește această poveste m-a făcut să mă gândesc dacă succesul merită să-ți sacrifici fericirea domestică pentru a te face văzut și auzit de întreaga lume. 
Rămân și câteva întrebări fără răspuns după ce am terminat de citit romanul. De ce și-a lăsat Solange iubitul să plece ? De ce a fost atât de slabă în fața Giselei Batista ? De ce ajung cele două să dispute ceva ce nu ar fi trebuit ? De ce este viața așa cum e ? Mă gândesc serios dacă să îi trimit (sau nu) un email scriitoarei.
Ca un round up, am să plasez cu drag această poveste în amintirile mele și în rafturile cu cărți, pentru a putea reveni și peste ani la ea.
„fericirea vine cu pași mici, dar când te părăsește, pleacă în salturi mari”

„Arta este deasupra oricărui adevăr, și se poate atinge un nivel bun numai înfruntând adevărul.”

„Putem să facem cât suntem în stare să facem. Între cer și pământ, singura distanță suntem noi.”

„Prima ipoteză pe care oamenii o avansează când o fată nu asistă la examenul de abilitate al profesorului ei și la o jumătate de duzină de cursuri este imediat asociată imaginii inevitabile a dragostei.”

„Fiindcă ce e viața, dacă nu o simplă ocazie? Indiferent că profiți sau nu de ea, viața tot se termină.”

Versuri din Afortunada, single-ul emblematic al celor cinci fete: 
„Are dragoste, dar n-are iubit
Are o locuință, dar n-are casă
Are noroc și nu dorește nimic.”

„Fericirea e un corp care nu se descompune în elementele lui, poate fi numită, dar nu descrisă, și de aceea sunt atât de puține relatări ale acestei stări sufletești.”

„Ce are fericirea revoltător e rapiditatea cu care această stare transformă persoana atinsă într-o insulă de triumf.”

„trecutul, trecutul care tace și care niciodată nu e mut”

„Când ești îndrăgostit, nimeni nu are dreptul să intervină. Totul contează când ești îndrăgostit, minut după minut, secundă după secundă. Cu cât îți umpli mai mult sacul, cu atât ai mai mult să te hrănești în viitor. Asta nu ți se întâmplă de două ori în viață.  Și viața e interesantă doar atâta timp cât durează această aventură, sau cât o aștepți, sau cât îți amintești de ea.”

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru șansa de a citi acest roman. (în caz că doriți să comandați cartea, click aici)



4

Un pahar de „Game of Thrones” • Recenzie


„Winter is coming!” ar spune un drumeț al Ținutului Regelui, în loc de „Bună ziua”, așa că iată-mă și pe mine. Vine iarna, dragilor! Și se anunță a fi mai grozavă ca niciodată!

Robb Stark

Am început să vizionez acest serial relativ târziu, ținând cont că filmările primului sezon  au început prin 2010. Eu sunt un student întârziat la cursuri, dar cu poftă de cunoaștere!


Imediat ce am terminat de vizionat și ultimul episod din sezonul al patrulea, am zis că trebuie să scriu câteva rânduri despre serialul ăsta. Câteva, doar ca să îmi aștern undeva trăirile, dragostea și admirația profundă pe care o exala creierul meu.

Aș putea spune cu ușurință în glas că e unul din cele mai bune seriale pe care le-am văzut până acum. Scurt și cu o acțiune concentrată, care nu te mai lasă să respiri. Nu-ți permite nici o clipă să te plictisești de ce se întâmplă. Intrigi peste intrigi, rămâi suspendat în aer apoi aterizezi pe pământ, fără să știi cum s-au întâmplat toate astea. Te întrebi „ce mai poate urma acum?” și „cum naiba să-i omori pe toți?” și te rostogolești pe pat de entuziasm și neputință, iar apoi revii credincios la realitate. Și regreți că nu faci parte și tu din lumea personajelor de care te-ai îndrăgostit.

În acest moment sunt cu un ochi pe oferte la cărțile lui G.R.R. Martin și cu un ochi la calendar. Se pare că abia anul viitor o să îmi primesc doza următoare de urzeală.

Iar acum… oleacă de spoilers.

Cercei e atât de egoistă și frumoasă și arogantă și oribilă și detestabilă.

Tyrion e atât de… „iubibil”. N-ai cum să nu-l adori. E unul dintre personajele emblematice ale acestui mirobolant serial.


Joffrey e odios. Și odios e puțin spus. E un personaj de ordinul absurdului pe care îl urăsc nespus și am râs cu lacrimi când a murit.

Pe Jamie l-am urât trei sezoane constant, iar spre sezonul al patrulea am început să îmi pun întrebări în privința lui. Am ajuns chiar să îl tolerez. Avem o relație bună, bazată pe toleranță.


Felul în care îl ucid producătorii pe Eddard Stark m-a indignat. Am zis „nu poate, bre, să moară! Trebuie să îl aducă cineva la viață!” iar apoi mi-am dat seama că sindromul Supernatural îmi invadase globulele roșii. Mi-a părut rău pentru actor. Sean Bean e atât de carismatic. 

Pentru Jon Snow mă rog să trăiască ca să îmi bucure ochii și urechile și să nu am surpriza pe care am avut-o în penultimul episond al sezonului al treilea. E, de asemenea, unul din personajele de care nu te saturi. Doamne, abia aștept să citesc cărțile.

Catelyn Stark a fost fascinantă. O adevărată exponentă a feminității. Michelle Fairley și Sean Bean fac o pereche perfectă, atât cât durează ea.

Ah și lupii ăia minunați. Doamne ce lupi superbi și fascinanți.

Robb Stark e de-a dreptul perfect. Iar producătorii strică tot. Tot, dom’le, tot! 

Arya Stark e o adevărată plăcere. Una dintre proiecțiile mele din acest serial.

Îmi place cum Sansa evoluează de la fetița prostuță și credulă la femeia stăpână pe sine. Și e atât de frumoasă, Dumnezeule.

Și era să uit de această zeiță. Daenerys. Nu ai cum să n-o adori.

E greu să ții pasul cu puzderia de personaje. Sunt atât de multe încât poți ajunge să le și încurci și să nu le mai găsești locul! Dar cel mai fascinant lucru e că fiecare are o poveste interesantă și care te ține lipit de monitor. E imposibil să te saturi de serialul ăsta! Imposibil!

Până data viitoare,
bucurați-vă de dragoni!
Ilinca